Vama și Voltaj au descîntat răsăritul la Costinești

Sîmbătă, 20 iunie, MegaDiscoteca Tineretului a răsunat pînă la răsărit condusă de ritmurile celor de la Vama și Voltaj, animată de Daniel Buzgudan și Mihai Morar care-au ridicat publicul în picioare de îndată cu muzica a pocnit în boxe, iar tunurile de fum au înecat oamenii ale căror pahare de vodcă se goleau întruna. Plaja s-a golit măcar pentru o seară, în care șlapii au fost înlocuiți de tocuri înalte și pantofi lăcuiți.

 Cu fustițe îmbulinate ori pantaloni parcă sfîrtecați de o gașcă de căței, animatorii sînt primii care împînzesc scena din MegaDiscoteca Tine­r­e­tu­lui, mișcîndu-se frenetic, „încingînd at­mos­fera” care pînă la urmă ia foc cînd un pitic îmbrăcat complet în haine din piele își face apariția prin­tre picioarele alungite de tocuri ale fetelor.

În luminile reflectoarelor agățate în ordine de-a lungul unor schele înal­te de fier, curajul începe să apară și pe ringul de dans și, fără inhibiții, o fată cu perucă roz începe să sară amețită de bassul care îți făcea picioarele să tre­mure. Iar cînd Buzdugan și Morar și-au făcut apariția, începe să salte și mai tare pînă cînd muzica se oprește, fă­cîn­du-le loc acestora să salute Cos­ti­neștiul cum se cuvine c-o glumă și un compliment pentru o blondă de prin ultimele rînduri. Încet, Mega­Dis­co­te­ca Tineretului prinde viață odată cu versurile recitate de cei doi dintr-un „Ma­nifest” al Costineștiului care e menit să fie amintit de fiecare dată cînd te prin­de ora 5 pe faleză, zgribulit de frig.

Frigul care s-a lăsat de îndată ce ceasul a bătut ora 3 s-a risipit cînd Vama a urcat pe scenă, iar percuția a reînviat publicul amorțit. Pe fundalul poticnit al melodiei „Post iubire”, Tu­dor Chirilă ne împărtășește, aproape rușinat, că toate amintirile lui legate de Costinești sînt, de fapt, bețiile de pe plajă, cînd se trezea dimineața înconjurat de oameni lîngă Obelisc. Într-o clipă de liniște, valurile mării se aud spărgîndu-se parcă la unison cu sunetul chitării care dă, din nou, startul unei runde de maraton muzical. Și nu mare ne e mirarea cînd acesta își dă tricoul jos urlînd „Perfect fără tine” în microfon. De îndată, ringul se îm­pîn­zește de telefoane ale căror blițuri luminează pînă în cerul de deasupra noastră, iar urletele îneacă sunetele bo­xelor și acoperă vocea puțin distorsio­nată a lui Chirilă.

Membrii trupei Voltaj stau la coa­dă, nerăbdători să tre­zească publicul care încă visează la valurile purtate „ca vîntul din Vama Veche.”

Cu viteza unui uragan, acesta pare că se aruncă în aer cînd ține microfonul în mînă și se rupe de mulțimea din fața lui, închizînd ochii cînd atin­ge cele mai înalte note. Savurează cu toții fiecare ropot de aplauze, în­cli­nîn­du-se necontenit cînd le primesc. În același tablou, cu marea care zace la cîțiva metri de noi, mișcîndu-și valu­ri­le în ritmul vîntului care s-a stîrnit, începe și melodia „Vama Veche” care mută pentru cîteva secunde Cos­ti­neș­tiul spre un alt tărîm, făcînd pielea de găină fetei de lîngă mine care zîm­beș­te agale, ridicîndu-și privirea spre sce­nă. „Iar noaptea să ai pielea udă, în­se­tată să tragi din țigară”, iar solistul pa­re că se transpune în alt loc și ne ia cu el să ne arate plajele din Vama Veche căci „povestea merge mai departe”. În­să de data aceasta merge mai departe cu trupa Voltaj care parcă stă la coa­dă, nerăbdătoare să fure scena și să tre­zească publicul care încă visează la valurile purtate „ca vîntul din Vama Ve­che.”

Bucuroși că la 4 dimineața Cos­ti­neștiul are încă bateriile încărcate, bă­ieții de la Voltaj dau drumul la re­pre­zentație de îndată ce pînza albă aș­ter­nută în fața scenei se desprinde, lă­sînd loc sunetelor să învăluie publi­cul ca­re refuză să părăsească discoteca indifere­nt că luna începe să lase loc soarelui. „Am să trec și peste asta, ce va fi va fi”, se aude din toate colțurile clubului de vară, iar Călin Goia, so­lis­tul trupei, se lasă cuprins de forfota pasiona­ți­lor care nu contenesc să-și ridice mîi­nile pînă la stele și să le co­boa­re doar cînd melodia se schimbă, în timp ce fetele „un pic, pic îndră­gos­tite” se la­să cuprinse de iubiții care le apără de frig.

Și nu se lasă păgubași nici cei ca­re caută să flirteze cu toate fetele din dis­cotecă deodată, căci, din boxe, asemeni unui îndemn, se aude un „pot să pierd în viață tot, nu contează, mă ri­dic la loc”, care ne încurajează să ne alungăm oboseala care s-a cuibărit pe capetele pleoapelor. Muzica celor de la Voltaj pare c-a trezit și soarele, ca­re, încet-încet, începe să facă cu ochiul unui Costinești adormit sub vraja fri­gului nocturn și amorțit de zgomotul care-a răsunat o noapte întreagă din MegaDiscoteca Tineretului.

Iuliana LEONTI