Un arpegiu al culturii japoneze

Ne-am nimerit fix printre japonezi. Încă de la intrarea în Muzeul Unirii le-am văzut pe tinerele asiatice străjuind ușile și stîrnind priviri curioase din partea oamenilor care s-au strîns la recitalul de pian al artistei Hiroko Minakami. Chimonourile femeilor ne-au încins ochii prin culorile tari ale brîurilor, iar cele două foi mari din fața sălii care aduc a pergament ne-au pus în dificultate. Pe una dintre ele, „Somnoroase păsărele”, trona limba română, iar pe cealaltă, japoneza, în litere încîlcite și întortocheate.

E sîmbătă seară și, în muzeu, oamenii fie își caută frenetic locuri pe scaune în fața pianului imens, fie își împleticesc degetele printre cartoane colorate, încercînd să realizeze cocori sau semne de carte la workshopul de origami, împreună cu voluntarii Asociației româno-japoneze din Iași, „Himawari”. Iar cu demonstrația de ceremonia ceaiului, făcută de voluntare și de tinerele japoneze, se adeveresc vorbele prezentatorului. Chiar am fost martorii unui crîmpei de cultură japoneză, sau cel puțin asta am fi vrut cu toții. Păcat însă că doar cei din primul rînd au putut să urmărească ceremonia, veche în Japonia de peste 600 de ani. Noi, ceilalți, care ocupam rîndurile din spate, am putut doar să ne imaginăm cum se mișcă recipientele din ceramică, judecînd după clinchetul lor.

Însă murmurul de nemulțumire din sală s-a stins în zece minute, cînd clapele pianului ne-au furat gîndurile și ni le-au aruncat într-o călătorie muzicală în jurul lumii. Hiroko Minakami, artista japoneză care a susținut peste 800 de concerte pe toate meridianele mapamondului, și-a aruncat mîinile grațios asupra instrumentului, iar noi am uitat, prin notele ei cînd grăbite, cînd leneșe, că ne aflăm într-un muzeu în care Alexandru Ioan Cuza ne veghează atente din tablourile pictate pe pereți. Nici fiica pianistei nu s-a lăsat mai prejos și a susținut propria reprezentație în fața noastră, recitînd, pentru mai multe minute, într-o japoneză precipitată, cuvinte doar de asiatici știute.

Hiroko și-a introdus însă fiecare piesă printr-un preludiu în română, savuros prin umorul ales. Noi, europenii, am fost gîdilați astfel pe limba noastră, fie ea într-un accent stîlcit.