Călătoriile lui Purcărete în țara uriașilor mizantropi

Festivalul Internațional al Educației a adus „Călătoriile lui Gulliver” ale lui Silviu Purcărete, de la Edinburgh, la Iași. Yahoo-ii au tropăit pe scena Casei de Cul­tură Studenților, grav și sentențios, într-o alegorie a mizantropiei. Unii dintre spectatorii care au umplut Sala Gaudeamus nu au rezistat pînă la sfîrșitul piesei să fie absorbiți în distopia absolută a regizorului. Fiindcă pe 20 și pe 21 iunie, de la ora 19.00, s-au derulat tablouri dedicate celor care suferă de o luciditate cronică, cinică și aproape morbidă. Pe podeaua mozaicată a lui Jonathan Swift, Purcărete a pus un copil să călărească o bicicletă de lemn, făcîndu-l martor prematur la întreaga decădere a omenirii. El i-a văzut pe corporatiști devorîndu-se între ei, pe femei metamorfozîndu-se iremediabil în prostituate, pe mame vînzîndu-și copii ca să le fie prăjită inima pe grătar, pe bătrîni celebrîndu-și ilar și grotesc sfîrșitul. Pentru a înțelege, dintru început că „nu contează ce vrei să fii. Ești ceea ce ești”.

Să începem cu sfîrșitul

Regizorul Silviu Purcărete a întors și mai pe dos lumile decît a făcut-o Jonathan Swift. Iar călătoria propusă de el nu a fost una menită să reflecte o filosofie politică sau să scrie o istorie a mentalităților. Cu atît mai puțin să trans­pună vreo călătorie imaginară. Ci să codeze realitatea în deplinătatea ne­norocii ei și să le reveleze oamenilor ceea ce este mai abject în ei decît ei înșiși. Ceea ce a expus reputatul regizor într-o oră jumătate de reprezenta­ție care a primit numeroase distincții în strănătate și a obținut premiul UNI­TER pentru „Cel mai bun spectacol” în 2013 a fost o filosofie a vieții des­prinsă din­tr-o vedere hiperbolică a­su­pra pă­ca­te­lor lumii, înscrise tocmai în ARN-ul con­diției umane. El a preluat di­ho­to­mi­a propusă de Swift între „oa­meni mici” și „oameni mari” și între a­ni­ma­le (cai) și oameni, precum și pretextul călătoriei inițiatice. Însă a luat oa­menii și i-a pus, ca pe niște păpuși vodoo în­tr-o cutie. Ca să fie pedepsiți, doar pentru faptul că există, de un Dum­nezeu crud și pervers și de o voce narativă din off. De un Gulliver auctorial, a­proape divin, transpus în secoul al XXI-lea, în care indivizi diformi își tră­iesc ororile cu voluptate și cu hohot. Își mușcă din existența maladivă, își devorează propriile progenituri și își celebrează demența. Nu se știe dacă a­cel copil care asistă la „vernisajul” de tablouri decadente pe tot parcursul piesei (adică a vieții), este un înger (su­gestie a purității care încă mai e­xis­tă în orice făptură umană, parțial disociată de „ființa de carne”) sau o victi­mă a unei moșteniri de veacuri a ră­u­lui, damnată să perpetueze toate de­fec­tele speciei.

Cu toate acestea, Purcărete nu a­pe­lează la ironia fină și nici la subti­li­tăți. Hiper-realismul și supra-realismul său grăiesc mai mult decît un spe­ctator chiar și avizat poate digera de la prima vizionare. Sugestiile de interpr­etare ale piesei abundă și se găsesc in­culcate în scene de un realism și o du­ritate visce­rale. Piesa începe cu o sce­nă dintr-un ospiciu (sau dintr-o fostă catedrală de­venită grajd, transformată apoi în azil), unde bătrînii nu sînt niște ființe fragile care-și așteaptă moartea cu resemnare și nici măcar niște senili binecuvîntați. Ci niște hiene care aș­teaptă să devo­re­ze sufletele ființelor ti­nere și fragede pentru a supraviețui. În acest cadru, Houyhnhnn-ul nu este doar o abs­tra­c­țiu­ne, este un cal în car­ne și oase care tro­păie, demn și elegant, pe mozaicul u­nei catedrale simbo­lice, acoperite cu fîn. În timp ce oa­me­nii nechează, bă­trîni impotenți sînt violați, abulicii fiind, mai rău, a­ban­donați. Șobolanii, simboluri su­pra­di­mensionate ale mo­limei se îm­pe­re­chează pe paturi de spital. În această lume decazută ei sînt, pa­radoxal, cei mai curați. După cum spu­ne și narato­rul, „o priveliște mai jal­nică nu mi-a fost dată să văd”. Iar priveliștea expusă de Pucărete, are menirea de a-l face pe orice spectator să con­chidă, precum Gu­lliver: „îmi cam trecuse pofta de nemurire”.

Sfîrșitul îl duce omul cu servieta

Pentru toată osînda aceasta, ni­meni nu se face vinovat și totuși toată lumea își poartă povara crucii, dar nu și cru­cea. De aceea intermezzo-urile se joa­că în umbră, după o perdea de calc. Din­­colo de această lume (sau tocmai în ea) pășesc aplecați oamenii cu pă­lă­rie și baston, ce par desprinși dintr-un ta­blou al lui Rene Magritte. Ei sînt niș­te magi ratați sau niște apostoli (in­con­știenți?) ai Răului. Ei vestesc doar sfîr­șitul lumii. Acest sfîrșit al lumii es­te a­dus de coporatiștii în sacou și cu servie­tă, canibali ai unei societăți de consum, în care singura formă de su­pra­vie­țuire este devorarea celuilalt. Se con­turează astfel o imagine a luptei pe via­ță și pe moarte pentru ascensiunea pe sca­ra socială într-o societate post-mo­dernă.

Omul adaptat este cel care se în­toar­ce la condiția sa animală și îi do­mi­nă pe ceilați prin forța brută. Scenele îi suprind de corporatiști roboti­zați, com­portîndu-se cînd ca niște bu­toane ale u­nui mecanism, cînd măr­șăluind după trasee prestabile, îm­pie­dicîndu-se de obs­tacole. Toți execută aceleași miș­cări, au aceeași privire goa­lă și sînt to­tal alienați. Însă la doar cel mai mic sti­mul, reacționează pa­vlovian. Dacă u­nul iese din rînd va fi sancționat de ceilalți. Corul sclavilor moderni, ce pă­rea să aibă ceva in eufonia solodarită­ții, se sparge. Iar de aici începe o ade­vărată scenă de canibalism. Trei mi­le­nii de existență n-au servit la nimic ome­nirii. Nici măcar pentru a-și ac­cep­ta decent moartea, du­pă cum am fost avertizați de la în­ceput. De aceea bă­trînii merită să le fie atribuită re­pre­zentarea unor făpturi grotești.

Omul adaptat este cel care se întoarce la condiția sa animală și îi domină pe ceilați prin forța brută.

Cu toate aceste, dintre toți oa­me­nii, cele mai dezgustătoare sînt fe­me­i­le. În viziunea lui Purcărete, ele sînt niș­te țate pitice, care își dispută locul pe trotuar. Femeia este destituită și din rolul de mamă. Copiii sînt procreează la întîmplare, iar șatra îi poartă cu și după ea ca pe niște baloturi de haine. Unii sînt fătați (nu născuți sau aduși pe lume) în găleată și livrați fără resentimente unui abator. Dacă acel abator este tocmai simbolul lumii în care tră­im, spectatorul se poate întreba. În a­cest „abator” simbolic, se vinde societății de consum Corina, „curva ves­ta­lă”, pe care n-o vrea nici ultimul bețiv, dar din serviciile căreia se în­fruptă în­treaga omenire. Ea este bă­tută, violată pînă la hemoragie. Dar nici măcar ea nu este ceea ce pare, e doar un travesti care, în pofida unei e­xistențe mizere, are o teribilă poftă de ne­murire și nu doar rezistă supliciilor ci se și înfruptă din ele.

Servieta nu se poate ascunde după perdea

Scenele din „Călătoriile lui Gu­lli­ver” ale lui Purcărete sînt mai expresive ca tăișul cuvintelor tari. Perdeaua sa este doar o cortină transparentă, din spatele căreia oamenii devin umbre, reprezentări, sugestii. În acest crepuscul al omenirii, uriașul este la rîndul lui un silfid, care poartă ilar un omuleț într-o undiță de picior ca pe-o broască, dar se dezumflă cînd alții plesnesc din degete, preschimbîndu-se din brobdingnag în liliputan. În fapt, pe tot parcursul reprezentației se accentuează i­deea că un Gulliver în țara piticilor e de fapt un liliputan ale cărui determi­nare și condiție atîrnă de o voință di­vină, de un Dumnezeu fetișist, încarnat într-un supra-om. De aceea, imaginile de „background” sînt găuri negre, decupate din lumini și proiectate pe fun­dal.

Este evident că Purcărete, cu o­che­larii lui prin care vede monstruos, nu l-a luat pe Gulliver să le citească spectatorilor, în intermezzo-uri, o poveste pentru copii, ci să le prezinte în tușe groase alegoria existenței ca supliciu. Să îi trezească la realitate cu un duș cu acid clorhidtric, care să le taie nu doar pofta de nemurire, ci pînă și pofta de moarte.

Laura PĂULEȚ