Cum am copilărit la picioarele voievozilor

Pe scena din Parcul Voievozilor, cîțiva țînci se învîrt pe fundalul versurilor săltărețe pentru copii, supra­ve­gheați de ochii grijulii ai mamelor lor. Primul spectacol oficial din seria celor șase organizate în fiecare seară încă nu a început, însă asistăm la bucuria unui băiețel energic, care se ia la întrecere cu versurile într-un karaoke neregizat, la care ne îndeamnă să îl aplaudăm.

Apoi ne ia prin surprindere vocea matură care izvorăște din coșul pieptului tinerei Ana Maria Bucșă, o fată slă­buță și înaltă. Lîngă scenă se îngră­mă­desc trupe de dansatori de la Palatul Co­piilor din Iași, iar rochiile colorate și înfoiate sar pe versurile de dragoste ale Anei. Paietele strălucesc în bătaia soa­re­lui și se pierd printre ținutele cu specific indian ale copiilor. Ajungem tiptil în triburile de pe continentul asiatic, în același timp cu ciucurii colorați de pe costume, care se zbînțuie pe zgomotul făcut de tobe. Aceleași tobe care le fac pe fetele ce dansează să iuțească pasul pentru a le ajunge din urmă.

Port popular împletit cu paiete

De cînd au ucat pe scenă, zîm­be­tul larg al celor 12 fete din trupa Dinamic Grup nu s-a ascuns nici o clipă pe toată durata dansului lor tematic. Pălăriile asor­tate cu maioul cu paiete ne lasă im­presia că și-ar lua zborul, însă mișcările sincronizate ne aduc înapoi cu picioa­re­le pe pămînt, în timp ce batem mă­su­ra cu talpa, în ritmul muzicii. Nici nu mai contează că, la final, cea care imita cu un fluier lung muzica din fundal ținea ins­trumentul invers. Greșelile se topesc în căldură, sînt luate de vîntul de afară sau călcate în pașii de dans făcuți în sincron.

Rochiile colorate și înfoiate sar pe versurile de dragoste ale Anei.

„Plînge Ardealul și Banatul, Mol­do­va și tot regatul”, cîntă Daria Bah­rin, care se distinge de ceilalți care au urcat pe scenă și prin port, ochiurile mînecilor largi ale costumului popular atîrnîndu-i pînă în poală. Tînăra a mai cîntat și trei zile mai tîrziu, iar gîn­du­ri­le noastre nu au scăpat nici atunci de nostalgia versurilor sale. Însă am aban­donat sentimentele patriotice odată cu apariția pe scenă a unor mănuși negre, pe ritmuri sacadate, urmate imediat de o gașcă de copii care au început să dan­seze ca niște roboței. Miscările se rup unele de altele, iar apoi se reped în toa­te direcțiile, pe muzica care tună din bo­xe.

Cu vocile la întrecere

„La vacanță am să visez”, aruncă versurile în microfon o fetiță care s-a să­turat „să îi facă mamei pe plac”. Cei opt voievozi din spatele scenei se în­crun­tă de ani întregi și nu, nu pentru că s-ar fi supărat pe micuța rebelă. O altă domnișoară ne îndeamnă carismatic să cîntăm cu ea. Ea, care abia se ză­reș­te de boxele amplasate pe scenă. Zîm­be­tul puțin știrb îi stă întipărit pe față în timp ce se apucă de cîntat versurile Corinei, „Monkey Funky”. Zvîcul său ne um­ple de energie, iar mișcările sale uimesc pu­blicul. „E atît de miiică”, răsare de pe scaune o voce pițigăiată.

Prezentatorul ne-a asigurat cons­tant că vom auzi doar voci bune, iar cînd a anunțat tinerii cîntăreți, a rostit de fie­ca­re dată și premiile obținute la di­fe­ri­te concursuri. Ne-am încurcat mereu în trofee de excelență, fie că am fost la spectacolul folcloric din închiderea se­riei de concerte, fie că am asistat ală­turi de părinții mîndri la cîtecele și dan­su­ri­le din celelalte după amiezi ră­co­roa­se. Nenumăratele concerte prin străinătate la care au fost cei mici ne-au copleșit, așa că nu am mai ținut pasul cu cel care le tot anunța. Însă toate acestea s-au pierdut odată ce i-am auzit pe acei ti­neri și cînd notele lor înalte ne în­cre­țeau pielea de pe mîini, făcînd ca în­trea­ga Fundație să vuiască pe undele bo­xelor.