Dascălii fără catalog predau artă de nota zece

De pe pînza peticită cu nuanțe de albastru, Alexandru Ioan Cuza caută umbră. Obrazul drept îi e stropit cu picături roșii, iar din penele vulturului de lîngă umărul său se preling lacrimi ca de acuarelă. Și o parte din fațada Ho­telului Traian sau cupola Palatului Braun­stein prind contur din pensulele pictorilor din Piața Unirii, care și-au mutat pentru cîteva zile atelierele în stradă, la tabăra de creație.

În apropiere de statuie, artistul Fe­lix Aftene își împarte banca cu doi copii, ai căror ochi ageri se îmbină cu calmul griurilor, întinse pe pînză cu un cuțit pentru pictură. Trecătorii se opresc pen­tru cîteva clipe, cît să-și ridice oche­la­rii deasupra sprîncenelor, să-și arunce pri­virea peste tuburile de culori sau peste bucata de sticlă îmbibată cu pîlcuri de nuanțe și să plece mai departe. Doar copiii îl văd ca pe un dascăl. Aproape că l-ar trage de mînecă să le răspundă la întrebări, iar el înclină ușor capul, își îndreaptă spatele și lasă vîntul de vară să se izbească de pînză, cît le explică de ce apa în care își înmoaie pensulele nu e bună de băut. „Să te uiți cum face nenea, să înveți și tu”, o îndeamnă mama pe copila care nu-și poate dez­lipi irișii albaștri de pe silueta de ba­le­rină conturată de pictor.

„Lumea parcă se teme să intre într-o galerie de artă”, îmi mărturisește Mihai, care și-a lăsat porumbeii pe ju­mătate dezgoliți de culoare pe planșa rezemată de șevalet.

„Lumea parcă se teme să intre într-o galerie de artă”, îmi mărturisește Mihai, care și-a lăsat porumbeii pe ju­mătate dezgoliți de culoare pe planșa rezemată de șevalet. Însă, odată ce au intrat în cortul din Piața Unirii, au adul­mecat fiecare tablou expus. S-au oprit în dreptul picturilor, au înconjurat vitrina cu sculpturi, au clipit fie a admirație, fie a surprindere și și-au conti­nuat drumul. Cei în vîrstă cu mîinile împreunate la spate și pași stăpîniți, iar cei tineri purtînd în picioare vijelii.

Ci­ne nu înțelege de ce arta s-a lă­sat descusută în centrul orașului îi o­prește cu un „mă scuzați, ce se în­tîm­plă aici?” și cu fruntea încruntată a ne­dumerire pe cei care par c-au priceput. „Cînd am văzut cabana asta aici, m-am gîndit eu că e ceva. Era frumos dacă făceau și niște spectacole aici, în centru. Dar e bine și așa”, pleacă îm­păcat un domn care e în Iași doar în vizită. E mulțumit să afle că sînt și spectacole. Trebuie doar să ia orașul la pas, strat cu strat, pînă cînd harta i se va mototoli ca fotografiile de lîngă șe­va­letele pictorilor, iar porumbeii își vor întinde aripile pentru ca luciul cu­lo­ri­lor din tuburi să se usuce la soare.