Năpasta lui Nenea Căciuleanu s-a abătut și-n Tîrgul Ieșilor

Personajele lui Caragiale s-au rătăcit, luni, 17 iunie, de la ora 19.00, la Casa de Cultură a Studenților. Regizorul Gigi Căciuleanu i-a adus la Iași și i-a azvîrlit în miezul secolului al XXI-lea pe Zoe, cu Trahanache și Tipătescu, pe domnul Goe (cu „mamițoi” mai degrabă decît cu „mamițe”), pe conii Efimița și Leonida, pe Veta cu tot cu Chiriac și Jupîn Dumitrache, pe Mița cu Nae și Didina, pe Ipingescu, cetățeanul turmentat și pe Joițica. Doar că un neinițat nu i-ar fi putut recunoaște de la prima vedere, cînd acoperiți de veșmintele comediei carageliene, cînd descoperiți de orice închipuire și livrați unei logici absurde și fragmentare, „curat ionesciene”. Dansul teatral sau teatrul coregrafic al tinerilor actori a descompus perfect fiecare verigă din „Lanțul Slăbiciunilor”, ca să ne livreze avatarurile unui Nenea Iancu care a dat „D’ale carnavalului” din secolul al XIX-lea pe „D’ale noastre”. Așa încît spectatorii contemporani să înțeleagă că un Caragiale al zilelor noastre ar fi în stare să treacă de la mp3-ul cu DJ Vasile la discul de vinil cu „Traviata” lui Verdi, fluid, doar printr-o încordare a mușchiului pieptului. Dacă simt enorm și văd monstruos viața, oamenii și lumea.

DJ Vasile cîntă Oda Bucuriei

Momente și schițele lui Că­ciu­lea­nu au fost formate din linii frînte. Din piese de puzzle aruncate cînd lui Bizet, cînd lui Bach, cînd lui DJ Va­sile, cînd lui Ray Charles, cînd lui Ta­mango de la Shukar Collective, cînd lui Mozart. Din recviem-uri, ode ale bucuriei, jazz, muzică cu ac­cente gipsy și blues. Din personaje goa­le, acoperite de haine de cu­loa­rea pielii, care au îmbrăcat pe rînd personalitatea personajelor cara­ge­lie­ne. Din dansatori care-și un­du­iesc corpurile ca semnalul digital, de par­că ar exista întrerupt și existența lor s-ar măsura din doi în doi.

De aceea, de la spectacolul de dans teatral „D’ale noastre” n-ai fi putut ieși decît exaltat, mirat, surprins, interzis, căutînd încă scri­soa­rea pierdută pe care a purtat-o nă­pasta, într-o noapte furtunoasă, de la dom­nul Goe la cetățeanul turmentat. Încă avînd pielea de găină după discursul unui Cațavencu interpretat e­lectric de un Lari Giorgescu metamor­fozat într-un dirijor care își orchestrează magistral propriul delir de putere. Fiindcă în viziunea lui Că­ciu­leanu, politicianul-maimuță ra­ge, răcnește, se bate cu pumnul în piept la propriu, își sfîșie hainele, tot la propriu, într-o demență spectaculară. Iar dincolo de el, în lume, triunghiu­ri­le amoroase se prefac în orgii, de brațe, picioare și bastoane împle­ti­ci­te.

Gra­nițele dintre operele lui Caragiale se șterg, personajele se întîlnesc într-un spațiu simbolic, unde comicul de si­tuație se preschimbă în umor negru sau chiar nebunie.

Undeva, în mintea noastră, gra­nițele dintre operele lui Caragiale se șterg, personajele se întîlnesc într-un spațiu simbolic, unde comicul de si­tuație se preschimbă în umor negru sau chiar nebunie. Nu ne amuză, ci ne fac să resimțim totul monstruos. Nu trist, doar intens. Există, ca în orice reprezentație post-modernă, și personajul absurd, în acest caz, „fe­meia cu burtă și sîni”, care tran­zi­tea­ză spațiul regizoral ca un ri­nocer de-al lui Eugen Ionesco. Ea este sursa de umor, care-și de­po­zi­tea­ză re­sur­se­le printre faldurile de grăsime și face ca elementul dezgus­tător, buba de puroi, să de­vină un iz­vor de umor intelectualizat. Ea coabitează cu un Ipingescu de­dublat, cu un Ion turmentat, cu un Goe retardat sau cu o Efimiția nimfo­mană și fetișistă. Pînă și mamițele lui Goe, nu sînt niște femei, ci niște „ma­mițoi” de un ridicol delicios. Uni­versul caragialesc a lui Că­ciu­lea­nu este îmbibat de un comic sofisticat. Situațiile nu stîrnesc rîsul nes­tăpînit, ci meditația luc­idă, însoțită de un surîs amar în colțul gurii. Fiindcă și tarele societății contemporane, deși sînt moștenite de pe vremea lui Nenea Iancu, au căpătat ceva din specificul fragmentar al epocii actuale. Prostia și cocoloșeala nu mai sînt dublate de naivitate, ci re­pre­zintă o formă de existență. A­dul­terul este un modus videndi și nu doar o escapadă însoțită de năbădăi. Cuplurile nu mai sînt ridicole, re­lația lor de simbioză este fundamental concupiscentă și se bazează pe o interdependență scabroasă.

11 actori și tot atîtea manechine spînzurate

Zborul tinerilor actori, antrenați cu biciul de Căciuleanu în sute de repetiții, e mereu tensionat și se frîn­ge exact la vreme, în poziții cheie. Întreaga reprezentanție e ca o re­văr­sare de idei, stări și simblouri transmise în valuri, care se izbesc puternic de pereții gîndurilor ce caută interpretări și către simțurile care nu fac decît să exulte. Fiecare mișcare e o referință, un titlu, un mesaj, o re­plică caragialescă și o invitație la des­cifrarea semnificațiilor. Cu toate acestea, sensul reprezentației nu e dat. El se construiește în mintea spec­tatorului pe măsură ce acele uns­pre­zece manechine goale atîrnate la începutul reprezentației pe trei cu­buri mari, negre (singurele elemente de decor ale piesei), capătă viață, simbolic, de la cei unsprezece interpreți. Și își continuă existența și după reprezentație, în fiecare dintre cei care nu-și pot vedea „d’ale lor” ne­tur­mentați.

Laura PĂULEȚ