Noaptea newyorkeză în inima Moldovei

Nostalgia se ascultă cu ochii în­chiși. Mai ales cînd e cîntată, uneori pianissimo, angelic și domol, alteori forte, sobru și furtunos. Mai ales cînd vuietul ei spune povești frînte, legate doar de înrîurirea miraculoasă a unui glas. Andrea Bocelli a luat, fără să știe, un tribut din amintirile de vinil ale Iașului.

Ritualul a început nestatornic, ca să ne fure văzul și auzul cu zvă­pă­ie­ri­le Ducelui de Mantua, într-un fragment de „Rigoletto” verdian atît de ludic încît în jurul scenei, pe scaune, în picioare, fără vreo regulă, s-a strîns un chef de viață cu zeci de pi­cio­are. Ritmul – bătut sub tălpile pan­tofilor, luminile – stinse și strînse într-un ochi de lună, Bocelli – tînăr și bătrîn pe o enormă scenă în aer liber din New York. Publicul – furat de iluzia concertului. Iar invita­ții speciali – glasuri c-o fină mij­lo­ci­re de emoție, ca Bryn Terfel, Pretty Yende, Celine Dion, Ana Maria Mar­tinez și nemuritorul Tony Bennett.

Unii s-au transformat în dirijori de aer, alții au fotografiat scena goală.

Am fost înveliți în aer cald de iunie și-ntr-un mănăstiresc parfum de mir și tămîie. Ca-ntr-o bi­ne­cu­vîn­ta­re, alături de ecoul acelui unic „Ave Ma­ria” pornit din glasul tenorului s-a așe­zat o liniște oftată. Ieșenii au strîns rîn­du­rile iar și iar vreme de aproape două ceasuri, încercînd să ajungă mai a­proa­pe de-o fantasmă. Pentru că pro­iecția artistului și-a invitaților de pe scena montată acum doi ani în aer liber în metropola americană a fost atît de caldă, de colorată, iar Orchestra Filarmonică din New York a vibrat atît de aproa­pe de noi sub bagheta maestrului Alan Gilbert încît i-am crezut, pe toți, mai mult decît vedenii. Am simțit Iașul umplîndu-și plămînii cu aer înainte de refrenul aeriei „Libiamo ne’ lieti calici” și l-am lăsat să explodeze în refrenul înflorit cu viori. L-am alintat și cu cîte-o pocnitură galeșă de degete, în timp ce Tony Bennett și Andrea Bocelli interpretau, în fața noastră și a celor 75.000 de spectatori de pe ecran, un elegant și nemuritor „New York, New York”.

Dansînd pe Brooklyn Bridge

Spectacolul „One Night in Cen­tral Park” e o reinterpretare a unor piese cla­sice, a unor coloane sonore surprin­ză­tor de bine decantate pe su­fletele celor care le-au ascultat mă­car o dată, dar și a ascultătorului „naiv”. „Am fost cîndva pierdut, dar acum sînt re­gă­sit”, a răsunat a spe­ran­ță imnul „Amazing Grace”. N-a plouat, ne-a trecut doar pe deasupra creștetelor o bufniță care s-a rătăcit apoi printre frunzele co­pa­ci­lor de pe Esplanada Teatrului Național „Va­si­le Alecsandri”, în timp ce ascultam „rugăciunea” din glasul lui Celine Dion, în „The Prayer”. Unii s-au transformat în dirijori de aer, alții au fotografiat scena goală, iar locurile n-au fost nici o clipă îndeajuns. Nici măcar la final, unul care ne-a lăsat cu mîinile împreunate timid. Încîl­ciți în îmbrățișările artiștilor am așteptat, din clipă în clipă, ca atunci cînd Andrea Bocelli va saluta din nou orașul, cînd se vor arunca mulțumiri în loc de petale de flori, să se rostească „Iași” în loc de „New York”. Poate-ar fi trebuit să îndrăznim să aplaudăm. Și-atunci ne-am fi trezit „într-un oraș care nu doarme niciodată”.