Patricia Kaas a înălțat imnuri către stele

„Kaas chante Piaf” din inimă. Se dăruiește imediat scenei cu o pasiune neomenească și se adu­nă la fel de repede pentru a intra în ipostaza ur­mă­toare. Iar talentul actoricesc o completează pe cîn­tă­reață și ne-o aduce mai aproape de suflet pe artista Kaas. Pentru că, după cum ea însăși afirma, odată cu lansarea bio­grafiei „L’ombre de ma voix”, este „un artist împlinit”. Un artist care, din martie 2013, face înconjurul lumii pentru a-i aduce un omagiu altuia, de la a cărui moar­­te au trecut 50 de ani. Joi, vocea lui Édith Piaf și fragmen­tele din viața sa au fost proiectate pe scena din Pia­ța Palatului Culturii sub un cer senin și înstelat, îm­brăcat în liniștea specifică unui moment de reculegere. În sea­ra de 19 iunie, a cincea zi a Festivalului Inter­național al Educației, Iașul a văzut Parisul. Iar Parisul a strălucit.

Dramă cu Tequila

„Concertul nu este o copie după É­dith Piaf, pentru că ea există prin cîn­te­cele sale. Eu doar am transpus pe a­cestea experiența mea de viață și am adus omagiu suferinței, bucuriei și du­rerii artistului Édith Piaf.”

Rugăciunea Patriciei Kaas ne-a uimit. Învăluită în haină neagră de pe­ne din care-și ridică ochii spre cer din afi­șul promoțional al turneului „Kaas chante Piaf”, cîntăreața s-a urcat pe scenă ca să îngenuncheze. Și să-și cînte imnul dra­gostei în fața lui Dumnezeu, im­plo­rîn­du-L să-i lase iubitul încă puțin ală­turi. „Mon Dieu! Mon Dieu! Mon Dieu! Laissez-le-moi, Encore un peu, Mon amoreux” (n.red.: Dumnezeul meu! Dum­nezeul meu! Dumnezeul meu! La­să-mi-l încă puțin pe iubitul meu). În­tunericul ne lasă să cuprindem cu ve­de­rea o Patricia Kaas stăpînită de ago­nia lui Édith Piaf de la începutul ani­lor ’60 și de strălucirea pe care începea să o recîștige. Cu mîinile împreunate în­tr-o dorință arzătoare, Kaas pare mai degrabă o actriță care-și îndeplinește rolul în drama în care a fost distri­bu­ită decît o cîntăreață care a ținut să aducă muzica primei jumătăți a secolului trecut în stradă.

În­tunericul ne lasă să cuprindem cu ve­de­rea o artistă stăpînită de ago­nia lui Édith Piaf de la începutul ani­lor ’60.

Un „bună seara!” rostit ușor stîlcit dar savuros ne face să zîmbim discret și să o aplaudăm mai cu seamă. A­pla­u­ze care s-au întețit după ce-a men­țio­nat că omagiul pe care îl realizează la îm­pli­nirea a 50 de ani de la moartea ar­tis­tei Édith Piaf este născut din res­pec­tul și devotamentul față de artista franceză a cărei carieră s-a încheiat cînd ea abia se năștea. De mică, însă, Pa­tri­cia cînta „La vie en rose” fără să știe pe atunci că vocea care lansase me­lodia striga frămîntările societății fran­ceze cu atîta patos. Atmosfera anilor respectivi este adusă pe scena de la Palatul Culturii prin umbre și lumini. Scena, acoperită de o cupolă imaginară pe care luminează luna, este animată de un șir de luminițe timide care ne creionează o sală impunătoare.

„Il y a cette femme qui marche dans la lumiere de Paris” (n. red.: „o avem pe această femeie care se plimbă prin lumina Parisului”) și actrița străbate sce­na, pregătindu-se să-i închine o odă Parisului. Acelui Paris fin, care-și aș­teapta locuitorii dimineața în cartiere renumite, cu cafenele intime și pre­gă­ti­te pentru discuții amicale. Acelui Pa­ris care era dulce și plin de bucurii la tot pasul, din Cartierul Latin pînă-n Mont­parnasse. Ne amintim astfel că Pa­tri­cia, dincolo de artistul desăvîrșit de pe scenă, este o persoană care-și iubește cîinele, bichonul maltez, Tequila, ca­re adoră să înoate, să-și surprindă prie­te­nii, să meargă la shopping sau să-și de­co­re­ze casa. Însă nu-i place deloc să aș­tep­te. Sau cel puțin așa ni se dezvăluie în timp ce joacă rolul femeii care se as­cunde într-un bar și înfruntă trecerea timpului, „Padam, padam”.

Zvîcniri cîntate

„Édith Piaf a jucat într-o piesă de teatru pe care Jean Cocteau o scri­se­se special pentru ea «Le Bel indifférent». A fost dificil să aleg un anumit repertoriu pentru că sînt melodii cu­noscute și deosebite. Cînd l-am ales, m-am axat pe acele melodii care mă reprezintă. Mi-am dorit să îm­păr­tă­șesc publicului aceleași sentimente pe care le simțea și ea la momentul res­pec­tiv.”

Tot ce se petrece pe scenă o reîn­vie pe Édith Piaf ca într-un vis, iar noi ne uităm uluiți cînd pe scenă, la re­pre­zen­tația ireproșabilă a artistei, cînd la ecranele uriașe, situate de o parte și de alta ale acesteia. Spectacolul Patri­ciei este unul contemporan și complex. Vocea-i înfierbîntată este acompaniată de instrumentiști care-și conduc vioara (Nicolas Stevens), orga (Frederic Hel­bert) și acordeonul (Johnny Dyke) cu tact, și de Kevin Michael, dansator ca­re-o însoțește ascultător în periplul său. Iar călătoria pe care o face ne trasmite zeci de stări. Zvîcnire și bucurie, nebu­nie și teamă, fericire și iubire. Toate sub diferite forme, exprimate prin miș­cări ample sau sacadate, bruște sau len­te, pline de foc și dăruire.

«Kaas chante Piaf» este un spectacol în care, pe lîngă interpretarea muzicală, veți regăsi și o parte teatrală. A fost dificil să aleg un repertoriu anume, pentru că toate melodiile sale sînt deja cunoscute, iar eu am vrut să mă axez pe acelea care mă reprezintă și astfel să împărtășesc publicului aceleași sentimente pe care și ea le simțea la momentul respectiv.

În momentele de pînă acum, Pa­tri­cia Kaas este cînd femeia abandonată de amantul său și înnebunită de durere, cînd femeia care-și așteaptă iu­bitul dis-de-dimineață, sub un soare călduț de vară. În transă, însă, intră a­tunci cînd interpretează „L’hymne à l’amour”, ca pe-o ultimă strigare disperată a lui Édith Piaf către Marcel Cer­dan, boxerul care i-a furat inima. Iar pentru ca scenariul să fie complet, Patricia își pune halat și mănuși, pre­gă­tită parcă pentru a urca în ring. Ne­bu­nia o apucă și în „Les belles blouses blanches”, cînd își smulge voalul ro­chi­ței de altădată, iar cînd își revine, ar­tista este un bețiv cu palton și bo­canci pe care îndată și-i rătăcește. Cu pi­ci­oa­­rele goale pe scenă, Patricia este „la petite fille des rues”, simpatică și iu­bi­tă de cei care-i înțeleg fră­mîn­tă­rile, precum a fost șan­so­ne­tis­ta anilor ’20. „Bețiva” este mulțumită de in­terpre­ta­rea sa scenică și se o­prește la un mo­ment dat să se ad­mire și să a­de­menească publicul cu vorbe dulci.

„Mais regardez moi, je suis bien” (n. red.: „pri­viți-mă, sînt bine!”), ne în­deam­nă artista, cu pi­cioa­rele îm­pleticite și mersul legă­nat. Rîdem un mo­ment, suficient cît Kaas să se mai agite acto­ri­ceș­te pe sce­nă, iar cînd introduce per­sonajele din cîn­­tecul următor, agi­ta­ția de­vine un dans care se transformă într-o poveste a doi copii „care nu ști­au să se mul­țu­meas­că cu viața, ca­re nu știau ce sînt visele și să zîm­beas­că”. Atunci Patricia se imaginează di­ri­jor de destine și cre­ionează, prin spas­me și cercuri, o boa­lă numită iubire, care-i mistuie pe în­drăgostiți. Tot cu iubire i se adresează și lui el, un el i­ma­ginar, fără de care nu vrea să tră­ias­că „toi, toujour toi, rien que toi” (n. red.: „tu, mereu tu, nimic în afară de tine”). Iar dacă el nu este sensibil și nu o ascultă, noi o urmărim cu atenție de fiecare dată cînd se tran­sformă în­tr-un alter ego al cîntăreței Piaf.

Artista Patricia Kaas pare că se de­pășește cu fiecare interpretare, iar pu­bli­cul ascultă ultima reprezentație a a­cesteia ridicat de pe scaune. 10.000 de persoane aduc minute în șir de ura­le și aplauze ca tribut pentru melodiil­e cîntate. Însă puțini știu versurile pe ca­re artista le murmură pe scenă și mult mai puțini încearcă să le îngîne. „Hai tată, fă și tu un efort”, spune mititica aproape adormită în brațele părinților cînd aude bîlbîiala publicului de la final. Înainte de plecare, ridicată pe vîrfuri și îmbrăcată într-o ro­chie albă, o pisicuță alintată de pe sce­nă făcea cu mîna aparatului de fo­to­grafiat.