Au renăscut dramele celebre în fața Mitropoliei

Niciodată n-au izbucnit acutele mezzo-sopranelor și gravele baritonilor atît de departe de scena Sălii Mari a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”  din Iași. La Opera Film Festival, ele-au pornit, odată cu strălucirea decorurilor, de pe scene din Londra, Bregenz, Salzburg și New York și s-au așezat pe ecranul de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt. De-aici s-au îndreptat spre publicul nostalgic, curios, îndrăgostit, rătăcit și, mai ales, spre toate vîrstele Iașului, cu arii și piese învolburate, cu povești de dragoste, de viață și moarte, cu basme animate și jocuri de baghetă. I-am cunoscut, astfel, ca prin vis, vreme de cinci seri, de la 21.30, pe Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, André Chénier, Figaro, Nino Machaidze sau Anna Netrebko. Iar visul a fost unul fără aplauze, fără autograf și fără sfîrșit.

Nu îndepărtate, dar rupte de colora­tu­ra pînzei de reprezentații de la Fringe Festival, proiecțiile filmelor de operă au scufundat Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt în scenele unor filme vechi, gravate pe rolă nouă. Producții care-au vibrat a ti­ne­rețe, adaptări ale unor compoziții is­to­ri­ce semnate de Umberto Puccini și Um­berto Giordano au agățat, suflet după su­flet, mersul languros de promenadă și

l-au împlîntat în locurile din fața ecranului. „Libretul intrat în istorie”, așa cum a numit Alex Vasiliu sumbra „Toscă”, crea­ția regizorului Jonathan Kent, ur­mă­ri­tă pentru prima dată de mii de spectatori în Royal Opera House din Londra, în 2011. La mai bine de jumătate de secol de cînd Teatrul de Operă din Iași și-a deschis cortina pentru drama persona­je­lor pucciniene, aceeași poveste a cu­tre­mu­rat prima noapte din Opera Film Fes­tival. În splendoarea iubirilor, a morții, a intrigilor și-a geloziei care-au curs din vocile soliștilor.

Printre ei am regăsit-o pe Angela Gheor­ghiu, frumoasa soprană româncă îm­brăcată într-o Floria Tosca luminoasă, cu­ceritoare. Jonas Kaufmann s-a în­dră­gos­tit de ea sub masca pictorului Mario Cavaradossi și Bryn Terfel, interpretînd un nemilos Baron Scarpia. Scaunele s-au umplut mai întîi din curiozitatea ideii că opera poate fi ușoară, spontană, menită pen­tru toată lumea, așa cum a fost creată, inițial, acum 400 de ani în Italia.

Scaunele s-au golit, mai apoi, pe rînd, ca să facă loc altor oameni furați de vocea sopranei înveșmîntate în mătăsuri diaman­tine de baritonul sfîșietor al Ba­ro­nu­lui Scarpia care sparge, în operă, de­cla­ra­țiile de dragoste și chemările dintre iubiți. Angela Gheorghiu înduioșează chiar și de pe ecran, se joacă cu mințile spectatorilor cu șarmul și grația îndrăgostirii. Scar­pia îi înspăimîntă, iar decorul de pe scena din Royal Opera House face at­mos­fera bisericii „Sant’Andrea della Valle”, în care este plasată acțiunea, vie, convingătoare. „E lună plină, e-o noapte parfumată care ne va umple inimile”, ne-a spus Tosca încă de la început. Cu chipurile luminate de fiecare arie, ieșenii au văzut Opera londoneză aproape de cea găzduită de clădirea Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. Și s-au îndrăgostit, la fel ca Tosca, însă finalul le-a umplut palmele de aplauze și nu de întuneric, nu de moarte.

(Pe) Capul lui André Chénier vrem!

Înserarea a adus la Iași fastul, gran­di­osul și spectaculosul de la Festivalul din Bregenz, iar aceiași spectatori fideli templului-operă de pe Bulevardul Ștefan cel Mare s-au așezat curioși pe locurile pe ca­re le părăsiseră cu o seară înainte. Știau că li se pregătește ceva monumental, de o amploare extraordinară, din al cărui libret vor străbate idealurile romantice ale Re­vo­luției franceze, idei care apoi au revo­luționat și lumea. Iar pentru asta Umberto Giordano a creat un spectacol unic, care a fost pus pe scenă într-un cadru ex­cep­țio­nal, deasupra lacului Constantz. „Din 1946, de cînd s-a realizat acest festival deasupra lacului, s-au creat momente ab­so­lut extraordinare. De atunci s-au ținut spectacole de operă pe apă, capodopere montate într-un cadrul unic, cu distribuții și scenografii impresionante”, după cum ne-a spus pianista Vasilica Stoiciu Frunză, profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași.

Franța pre-revoluționară. Pe lacul Cons­tantz, un cap imens se ivea deasupra apei, așteptînd zorii împlinirii. Înainte ca Drepturile și Libertățile omului să fie sti­pu­late, sclavii complotează împotriva a­ris­tocrației pe care o asaltează pe neaș­tep­ta­te. Își cîștigă libertatea cu satîrul, furca și toporul, iar după cîteva pahare de vin batjocoresc femeile de viță nobilă. Moar­tea însă nu se sperie de armele afișate os­ten­tativ și nu se mulțumește cu sîngele de­ja vărsat, ci încearcă să-l aducă cît mai aproape de furca sa pe poetul-jurnalist André Chénier. Iar dacă nu de furcă, atunci de ghilotină. Însă pînă a se împlini destinul dramatic al acestuia, mai întîi per­sonajul trebuie să-ntîlnească exaltarea și să se rătăcească în brațele sale.

Franța revoluționară. Revoluția din fa­ța noastră se petrece într-un tablou. „Moar­tea lui Marat” de Jacques Louis David plutește 15 metri deasupra apei, iar viermuiala splendidă din trupul uriașului născut din ape creează brize dulci, ca niș­te șoapte spuse în larg. Pe capul imens mi­șună simbolurile revoluției franceze, în­tr-un du-te vino amețitor, făcîndu-și pa­lier din umărul omului gigant și piațetă din palma sa.

Scaunele puse pentru a doua oară pe Bulevardul Ștefan cel Mare ca la un spectacol intim, la care se vine cu prietenii, familia sau cățelul, nu au rămas reci și nestăpînite. Ba chiar, pînă la un moment dat, aș spune că nu erau suficiente dacă ar fi să țin cont de rîndurile de pe margini, care se sprijineau cînd pe un picior cînd pe celălalt, fără să părăsească spectacolul. Ci să-l susțină pe André pînă aproape de sfîrșitul său.

Iubirea în unghiuri

„Încheiem cu Puccini, iată!” Astfel ne-a invitat Vasilica Stoiciu Frunză să ne pierdem în dezordinea vieții din libretul lui Luigi Illica și Giuseppe Giacosa, La Bohème. De data aceasta ne-am strîns în fața scenei ca în jurul focului pe care-l aprindeau, pe ecran, poetul Rodolfo și pictorul Marcello. „Să ne încălzim, a­tunci, cu dramă”, își aruncau ei vorbele în foc odată cu incipitul, intriga și dezno­dă­mîntul pe care Rodolfo îl așezase pe hîr­tie. Pentru că altceva din care să facă scrum și mai apoi viață n-aveau oricum.

Așa am învățat cu toții să așteptăm sărutul îndrăgostiților timp de arii întregi, să fierbem pe dinăuntru.

În mansarda artiștilor, adică și a fi­lo­so­fului Colline și a muzicianului Schau­nard, care li se alătură, stă adunată parcă toată sărăcia din lume, întunecată. Nici flăcările din butoiul de fier n-o trezesc, n-o luminează. Publicul ascultă plîngerile celor patru studenți boemi, cîntate fie cu ochii închiși, pe scaune, fie din mers, ca și cînd piesa le-ar fi prins aripile într-o pînză de pîianjen. Dacă scena e un foc, bulevardul e „Café Momus”, cafeneaua în care petrecerile zănatice, cu fum de țigară și ale chiriașilor gălăgioși sînt în­gă­duite. Însă ce e surprinzător la producția lui Damiano Michieletto e suflul curat al lucrurilor. Această Boemă de secol XXI nu e contemporană prin vulgaritate, n-are emoții drogate, nici nu exploatează se­xua­lul ca pe-o formă de adaptare, ceea ce face alegerea piesei cu atît mai dragă pu­blicului. Modificările de scenariu și regie sînt fine. O lumînare înlocuită de țigară, un aparat cu cameră obscură tradus prin­tr-o cameră video. O sărăcie transpusă prin răzvrătire și scrisă pe chipul lui Mimi cu machiaj negru, în tușe îngroșate. Un oraș flămînd care înghite individul, arta din el și, pînă la urmă, sentimentele de orice fel.

Cîntarea rotundă

În „La Bohème” am cunoscut o frumoa­să Anna Netrebko, soprana rusoaică a cărei glas și rostire elegante, profund ita­liene, ne-au derutat fără cale de în­toarcere. Sub masca gotică a bolii, a orop­sirii și-a sensibilității trupului, perso­na­jul ei, Mimi, și-a strigat și iubirile și ră­tăcirile cu putere, cu o vibrație a vocii care-a cutremurat și-nduioșat deopotrivă sufletele celor de pe scaune.

Cele patru acte ale spectacolului, ju­cat cu o conduită vădit modernă, s-au plim­bat și prin arta iubirii cîntate din toată inima, și cea a bucuriei festivaliere, dar și a morții. Nefastă dar atît de frumoasă în compozițiile lui Puccini, pier­za­nia în care se aruncă personajele, fie din prea multă pasiune, fie din prea pu­ți­nă, e delicată. În Opera Boema nici dra­gos­tea, nici moartea nu sînt brute. Si publi­cul n-a tăgăduit, a ascultat-o liniștit. Unii s-au oprit lîngă scaune, s-au sprijinit cîteva clipe pe propriile gînduri și, fără să caute a înțelege subtitrarea nemțească, au as­cultat, pur și simplu, ondulațiile po­veș­tii proiectate pe ecran. Alții au renunțat, însă Boema a găsit mereu printre tre­că­tori oameni flămînzi de-o liniște cîntată.

Așa am învățat cu toții să așteptăm sărutul îndrăgostiților timp de arii în­tregi, să fierbem pe dinăuntru nu fiindcă nu știam cum se încheie o declarație de a­mor, ci pentru că ne topea împletitura gla­surilor lui Piotr Beczala și-a Annei Ne­trebko pînă la epuizare. „Ce dulce sună glasul tău în inima mea!”, îi spunea ea. Și ce abrupt, cît de măiastru au răsunat cinci seri de operă în aer liber, cu inimile neacoperite, pentru ieșeni. Poate că n-am ști­ut să ne lipim de scaune pînă la capăt, poa­te n-am avut răbdare, timp, însufle­ți­re. Însă ne-a rămas încris în inimi un cerc închis. Am început și-am încheiat puccinian. Iar orașul a îngăduit asta cu cerul senin.

Iulia CIUHU

Anca TOMA