Viorica Cortez: Cînd cobori de pe scenă trebuie să fii iarăși tu, altfel devii bolnav

Interviu cu mezzo-soprana Viorica Cortez.

Îngerul care cîntă e cuprins de-o veșnicie modestă. Doamna care închină publicului haina personajului e calmă, elegantă. Iar femeia care iubește și muzica și oamenii e puternică, frumoasă, năvalnică. Glasul mezzo-sopranei Viorica Cortez n-a fost înăbușit nici de timp, nici de durere, nici de vîrtejul în care-a intrat atunci cînd pentru alții venise timpul pentru bucuriile mărunte ale tinereții. Prima fiică a familiei Cortez a purtat pe toate scenele lumii același chip, alături de Luciano Pavarotti, Ludovic Spiess, Montserrat Caballé și multe alte nume ale liricii internaționale. Însă pe „diva assoluta”, cum a numit-o Sergio Segalini, a lăsat-o mereu undeva sub lumina reflectoarelor.

Va trăi și Viorica Cortez veșnic, așa cum a spus, în ultima clipă, scul­ptorul Marcel Guguianu despre sine?

Maestrul Guguianu a vorbit atît de frumos. Și vorbea, într-adevăr, despre el însuși. Ori el a fost un om care-a trăit prin iubirea de femeie. Eu trăiesc prin dragostea mea pentru muzică și prin ea o să respir toată viața. L-am inspirat pe sculptorul Guguianu, care a făcut ope­re în marmură și bronz precum Dalila, Antineea, Carmen, personaje pe care le-am jucat și le-am cîntat. De cînd m-am născut și pînă voi închide ochii n-am făcut și n-o să pot face altceva decît să cînt. Și să încînt, dacă mi se îngăduie, chiar și după aceea.

Ați amintit de un rol special. Presa franceză v-a spus „Carmen du siecle”. Există o legătură dincolo de voce, de interpretare cu acest personaj?

Carmen nu are nici în clin nici în mînecă cu Viorica. E un rol extraordinar de puternic, matur. Maestrul Georg Solti de la London Royal Opera House, după ce m-a ascultat la Covent Gar­den, a spus „Aceasta este Carmen naturală, nu trebuie să fie fabricată, e înnăs­cu­tă”. Aveam părul lung, eram exuberantă, dansam, jucam castañetele pe degete. N-a fost rolul pe care l-am iubit eu așa de mult sau l-am cerut. În schimb toa­te teatrele au avut nevoie de o artistă care să creeze o Carmen cu spirit spaniol, gitan, care să nu fie vulgară ci să ră­mî­nă autentică. Așa am debutat eu la Scala, la Opera din Paris, la Covent Garden în Londra, la Metropolitan Opera din New York, apoi la Viena. |sta mi-a fost destinul și „dacă!” am reușit, am reușit prin artă.

Opera internațională venea peste tine ca un tăvălug, te putea anihila

Spuneați într-un interviu că în­vă­ță­ceii dumneavoastră nu trebuie să de­vină dependenți de maestru, ci doar ajutați la început sau acolo unde se lovesc de o barieră. Dum­neavoastră ați fost vreodată dependentă de un maes­tru?

Există profesori care țin elevii legați de fusta lor și nu-i lasă nici mă­car să-și vadă aripile. Un dascăl ade­vă­rat ține seama de personalitatea fiecărui tînăr care-i trece prin mîini, artist în de­venire. Îl îndrumă, dar nu îi dictează, nu îi impune nimic. Trebuie să reu­șeas­că să îi pună vocea la punct, dar atît, mai departe trebuie să-i lase spiritul să crească, să se manifeste, urmărindu-l permanent fără să-l calce pe suflet. Eu am avut norocul de a fi în grija unor profesori extraordinari, personalități care-au avut cultura și simțul frumos de a inculca elevului ceea ce este util în interpretare, în studiul partiturilor, respectul față de arii, față de autori. Dar pînă aici!

S-a vorbit atît de mult despre acel „star system” de care se loveau ar­tiș­tii atunci cînd părăseau țara natală și intrau în lumea muzicii interna­ți­o­na­le. Ce-a însemnat pentru dumneavoastră nestatornicia acestui sistem?

Pentru mine a fost foarte greu pen­tru că veneam dintr-o lume comunistă, unde totul se comanda de sus și ni­meni altcineva nu lua vreo hotărîre. Cînd am ieșit din țară am ajuns într-o lume total diferită, într-un tourbillon, o horă în care trebuie să joci permanent. „Star system”-ul însemna că n-ai timp nici să respiri, ești cînd pe un continent, cînd pe altul și odată intrat în hora aceasta era atît de greu să ieși. Dar și-n ziua de azi sistemul acesta continuă! Diferen­ța stă în faptul că generației me­le i-a fost, dacă-ți poți imagina, mai ușor decît celor de-acum, pentru că eram pre­gă­tiți într-o așa manieră încît să-i fa­cem față.

Nu v-au sufocat, deci.

Așa e. Era și este ca un tăvălug, trece peste tine. Reziști sau nu reziști, atît ține de tine, ca artist. Dacă nu reușești, vine altul la rînd, nu ești nici indispensabil, nici de neînlocuit. Ori tineretul de azi se lansează ca o cometă, iar dacă nu are o bază solidă se stinge re­pede și trist. E periculos. În „star system” artiștii trebuie să meargă nu doar din țară în țară, ci și din teatru în tea­tru, din operă în operă. N-au nici un fel de stabilitate. De fapt, au. Doar cei care hotărăsc să stea undeva anume, la Vie­na, la Zurich, oriunde. Dar ei nu pot spune că fac o carieră internațională. Noi nu eram angajați în nici un teatru pentru că mereu umblam de ici colo și ne întîlneam, de cele mai multe ori, pe aceleași scene. Erau vremurile în care cîntam cu Corelli, cu Plácido Do­min­go, Carreras, Montserrat Caballé. Era o via­ță pentru care îți trebuia un sistem nervos foarte puternic.

Sufletul meu a rămas moldovenesc și cald

V-a adus vreodată suferință nume­le Cortez? Mă gîndesc acum mai ales la comunismul care vă fura mereu cîte ceva.

Atunci mi-a adus multă durere, pen­tru că acest „comunism” îl considera pe tata chiabur, ceea ce nu era. Și mă chemau tot timpul în audiențe, mă dă­deau afară ba din liceu, ba din Filarmonică, spunîndu-mi că am castele în Spania. Vă închipuiți ce cultură generală aveau ei, cîtă muzică trecuse prin ei dacă spu­neau așa ceva. Eu le spuneam „nene, astea sînt în cîntece”. În Spania sînt castele/ Cu turnuri și crenele… M-au chinuit ca pe Hristos. M-au trecut așa, prin multe, dar eu eram deja trecută prin focul sacru al numelui Cortez.

Și v-a durut, totuși, plecarea din România, ca un exil.

Nici nu m-aș fi gîndit vreodată c-am să plec. Eu am fost atît de naivă crezînd c-am să mă întorc degrabă. Și-au durat ani, ani! Jalea mea cea mare a fost că eu nu mi-am văzut fata timp de șase ani. Atîta vreme mi-au ținut-o aici, ca un ostatic, cu gîndul că eu o să mă întorc și-atunci să mă prindă aici. Ce fel de societate permite așa ceva? Fiica mea plătește și acum durerea de atunci. De mine nu mai vorbesc. Dar sufletul nu mi l-a atins, a rămas moldovenesc și cald, cum mi l-a dat mama.

Ajunge haina personajelor atît de aproape de dumneavoastră încît s-o confundați cu propria persoana?

Niciodată. Nu, astea sînt povești pe care le spun artiștii, așa, cu brațele în aer, cum că intră nu-știu-cum în rol pînă la piele. Nu. Bineînțeles că atunci cînd îmbraci haina nu mai ești tu, dar de acolo și pînă să uiți cine ești e mult. Cel mai sănătos e ca atunci cînd cobori de pe scenă să fii, de exemplu, Viorica Cor­tez. Altfel devii bolnav. Talentul face lu­mea să creadă că rolul e real, că e palpabil. De multe ori ceea ce am jucat n-a avut nimic de-a face cu mine. Dar minunea e să-i convingi pe ei că e totul pentru tine, iar ce se întîmplă în culise și mai departe nu mai are legătură cu povestea. Ființa ta trebuie să fie un fir roșu care să treacă prin tot.

Ați spus la un moment dat că ro­lul cel mai mare pe care l-ați făcut a fost cel al Vioricăi Cortez. Erați foar­te tînără atunci. Dar astăzi?

Ah, asta da. A rămas așa. Și sînt cea mai mîndră, din toate lucrurile, de asta. Pentru că, de obicei, politica se suie la cap. A ajunge, a fi „cineva” poate să ți se suie la cap. Faptul că am făcut o carieră internațională nu înseamnă nimic fără faptul că am rămas aceeași Viorică de pe Dealul Cetățuii.

Cînd v-ați întors, în 2000, în Iași ați spus că abia acum începeți să tră­iți, să vă bucurați de lucrurile mă­run­te, do­mes­tice pe care nu le puteați gus­ta îna­in­te.

Da, pentru că abia acum am ieșit din „star system”. De la o anumită vîrstă se schimbă repertoriul, se schimbă mul­te în viața unui artist. Așa că mi-am luat puțin timp să trăiesc. Atît de tîr­ziu… Muzica, în schimb, e un alt fel de fericire. Ea e mai ales bucuria de-a dărui, pentru că atunci cînd vezi în sală zîmbete simți ceva ce nu-ți plătește nimeni, nici industria, nici nimic. Eu sînt o ființă pozitivă, perseverentă. Dau la o parte răul, pentru că eu nu am, n-am avut niciodată timp de el. Acum mă voi întoarce foarte repede în Franța pentru că trebuie să lupt alături de Că­tălina (n.r.: singura fiică a mezzo-so­pra­nei) pentru sănătatea ei și sper să țină mai mult, cît mai mult viața ei, pen­tru că e un copil atît de altruist. Iată…vezi? Noi trebuie să găsim forța să cîntăm, să mergem mai departe. Poa­te pentru asta merit și eu acum, măcar puțin, răsplata fericirii.