Capitala care și-a scris istoria în umbra României Mari

Orașul din sînul Moldovei ar fi avut o istorie tumultoasă și dacă nu ar fi fost vreodată capitala țării. Acesta a fost locul în care s-au pus pietrele de temelie pentru ambele uniri, dar și citadela în care prezența anti-unio­nistă și separatistă a fost cea mai puternică. Privind astăzi în urmă, Iașul arăta ca un oraș puternic, care a renunțat, sub mantia unui patrio­tism contagios, la recunoașterea mondială. A primit în schimb, de fiecare dată, recunoștința unui popor îndatorat.

1859. LEAGĂNUL PRIMEI UNIRI

„Zi frumoasă cu soare, tot orașul era în picioare de dimineață. Fiecare simțea că în acea zi are să se petreacă un fapt mare, care va lăsa urme adînci în istoria țării noastre”. Așa prefăța Ni­colae Andriescu Bogdan alegerile din Iași, de pe 5 ianua­rie 1859, în urma cărora Alexandru Ioan Cuza avea să devină domnitorul Moldovei. Iar aproa­pe trei săptămîni mai tîrziu, în urma unui vot și a unei atmosfere la fel de încărcate, în București, Alexandru Ioan Cuza a devenit primul domn ales al Moldovei și al Țării Românești.

Mica Unire s-a realizat într-un con­text favorabil, în care Marile Puteri (Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Pru­sia, Regatul Unit al Marii Bri­ta­nii și Irlandei și Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei) au în­che­iat Convenția de la Paris în 1856. Aceștia acceptau o uniune formală în­tre cele două prin­cipate, cu gu­verne separate și unele instituții ale adminsitrației comune. Și, cum tra­tatul nu impunea un domn diferit pentru fiecare dintre provincii, acestea l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza ca unic domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei.

Pînă nu au fost unite și administra­țiile, domnitorul încă mai bătea drumul dintre Iași și București pentru a discuta cu guvernele fiecărui principat în parte. La sugestia lui Mi­hail Ko­găl­niceanu, prim ministru, se intențio­na ca ambele adunări ale Principatelor să se întrunească la Focșani. „Pentru ieșeni, izbînda politico-națională din ia­nuarie 1859 abia acuma începea să contureze măsura sacrificiilor la care erau îndatorați în numele idealului sa­cru al Unirii. Spre lauda lor, majorita­tea covîrșitoare a entuziaștilor a în­țe­les și a acceptat ideea, că nici un sacri­ficiu nu era prea mare cînd în joc se afla supremul interes național”, men­țio­nează Dumitru Vitcu, doctor în Is­torie și membru corespondent al Aca­demiei Române din Iași.

De dragul întregirii

Abia în mai 1859 s-a înființat Co­misia Centrală de la Focșani, un or­gan legislativ care avea rolul sfătuirii domnitorului în treburile statului. Prin urmare, ambele Adunări, atît cea de la București cît și cea din Iași începeau să aibă responsabilități din ce în ce mai reduse. Iar în 1861 s-a renunțat chiar și la sărbătorirea zilei de 5 ianuarie ca fiind cea a realizării unirii, cînd a fost numit Cuza la Iași, în detrimentul celei de 24, care, după spusele din vreme ale lui Kogălniceanu, „a absorbit-o pe cea de la Iași și, a se păstra ambele ser­bări ar fi a se consacra un separatism, ca­re din ce în ce mai mult trebuie să dispară din legile, din deprinderile și chiar din analele noastre contemporane”.

Doar cînd, la 11 decembrie 1861, domnitorul anunța la Iași, în fața în­tre­gii națiuni, că „Unirea este înde­pli­ni­tă, naționalitatea română este întemeiată. Alesul vostru vă dă astăzi o sin­gură Românie” și-au dat seama ie­șe­nii ce înseamnă această unire completă: o singură capitală.

1866. DE LA ANTI-UNIONISM LA SEPARATISM

Unirea nu a fost însă privită cu ochi buni de către toți locuitorii Ia­șu­lui. Boierii care își aveau reședința în nordul țării se simțeau amenințați de faptul că urmau să-și piardă privilegii­le date de poziția „superioră” pe care o aveau în societate. Astfel, în anii premergători momentului 24 ianuarie 1859, cînd facțiunile care sprijineau ideea de unitate a celor două principa­te organizau comitetul „Societatea Uni­­rea” și se perindau prin Moldova cău­tînd susținători, în Iași se cocea o miș­care anti-unionistă.

Acești boieri nemulțumiți s-au strîns în jurul lui Teodor Balș și au în­ceput să lucreze în umbră pentru sabo­tarea eforturilor realizării întregirii na­ționale. În 1856 au organizat o campa­nie ideologică în teritoriu împotriva te­oriilor pro-unioniste răspîndite de că­tre „Societatea Unirea”. Pentru a-i deruta și mai mult pe moldoveni, au editat un ziar care a devenit organul lor de presă, „Nepărtinitorul”, și în ca­re nu militau pe față împotriva unirii, ci își asumau titlul de susținători ai unei uniri în sens moral și sufletesc, nu a celei politice și administrative.

Nemulțumiri boierești

Mișcarea anti-unionistă, devenită du­pă 1859, separatistă, a avut două mo­mente în care și-a atins apogeul. Pri­mul dintre aceste se regăsește premergător unirii, în 1857, cînd, la co­man­da lui Nicolae Vogoride, re­pre­zen­tantul Imperiului Otoman în Moldo­va, Costin Catargiu, unul dintre gi­ne­rii lui Teodor Balș, Nicolae Istrati, și alți moșieri moldoveni, asistați de consulul austriac Godel Lannoy, au în­cercat să fraudeze alegerile. Văzînd că mișcarea unionistă nu mai poate fi înfrîntă, aceștia au prelucrat listele elec­torale. Au eliminat din cei 40.000 oameni cu drept de vot din Moldova aproximativ 35.000, doar 4.600 mai putînd să-și exercite opinia și aceia erau toți favorabili caimacanului instaurat ca regim de conducere în principat. Con­sulul francez în regiune, Victor Place, trimitea un mesaj la Paris în pe­rioada premergătoare alegerilor în ca­re pretindea că indignarea generală devenise atît de mare, „poporul a ajuns la ultimele margini ale răbdării și că, dacă se îngăduie a se face alegerile în condițiile de față, nu mai răspund de liniștea publică”.

Intervenția puterilor europene a adus amînarea cu 15 zile a alegerilor pentru revizuirea listelor electorale în­să, în urma unor subterfugii, termenul a fost devansat cu o săptămînă, iar „Societatea Unirea” a îndemnat ale­gă­torii să nu meargă la vot. Astfel au re­ușit să boicoteze alegerile, iar puterile europene, după o serie de dispute, au anulat „simulacrul electoral” din 19 iulie și au organizat alte alegeri cu liste electorale revizuite la 10 septembrie 1857.

Cu mitropolitul, înainte!

Al doilea moment important al activității separatiștilor a fost aprilie 1866, în contextul abdicării lui Cuza și a dificultăților Locotenenței Domnești (care avea conducerea interimară a sta­tului) de a găsi un principe străin ca­re să guverneze asupra celor două. Considerînd că rolul Iașului s-a dimi­nuat semnificativ pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, separatișii au decis organizarea unui protest la 3 aprilie 1866. Acesta s-a transformat în­să într-o luptă de stradă.

3 aprilie căzuse într-o zi de du­mi­nică și mulțimea era adunată în curtea Mitropoliei din Iași. Cînd s-a terminat slujba și Prea Sfințitul Mitropolit Calinic Miclescu a ieșit din biserică, oamenii au început să-l provoace, „să meargă împreună cu dînșii la Palat să gonească pe locotenenți. «Jos Unirea», strigau unii, «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai cîteva ceasuri că vin ru­șii în ajutorul nostru», strigau alții. Și așa, mitropolitul cu cîrja în mînă și cu manta pe umeri, se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palat strigînd «Jos Unirea! Vină rușii în ajutor!»”, relatează publicația „Vo­cea Națională” în ediția sa din a doua zi.

Astfel, cei 500 de oameni s-au în­dreptat către Palatul Roznovanu, unde era sediul Locotenenței Domnești, și au fost întîmpinați de soldații care o păzeau și între cele două grupări s-a is­cat o luptă în urma căreia au murit doi ostași și 15 au fost răniți. Din rîndul protestatarilor au fost uciși 15, 25 ră­niți, iar mitropolitul a fost rănit și el, adăpostindu-se în pivnița unei case din vecinătate. Pînă la urmă, mișcarea se­pa­ratistă a fost înăbușită, ieșenii de­zi­cîn­du-se de acțiunile acestui grup, ca­re, spun ei, nu reprezenta ideile și voin­ța întregului teritoriu.

1866. ACALMIA DINAINTEA RĂZBOIULUI

Ruinele Junimii

„Precum Bucureștiul este Bu­cu­ro­sul «Le Joyeuse», Iașul ar putea fi as­tăzi Mîhnitul («Le Triste»). De cînd prin unirea Moldovei cu Valahia s-a ales Bucureștiul capitală a celor două Principate și locul de reședință a Dom­nitorului, viața pare să fi dispărut din Iași.” Istoricul Nicolai Andriescu-Bogdan se folosea de acest citat din Larousse pentru a prezenta viața din Iași după ce Alexandru Ioan Cuza a plecat împreună cu mulți dintre boieri și personalitățile notabile ale Iașului. Dincolo de influența pe care o avea atunci cînd încă era unul dintre ora­șe­le cele mai importante ale țării, Iașul acum începe să sufere și de faptul că principalii oameni de cultură din re­giu­ne se îndepărtează de orașul celor șapte coline atrași fiind de către viața Bucureștilor, unde se puteau afla „în miezu’ problemei”.

Alexandru C. Cuza pune în versuri suferința municipiului în momentul în care Iacob Negruzzi se hotă­răș­te să mute sediul revistei „Convorbiri Literare” la București. „Coane Jaques, mă ’nchin cu stimă, la boieri mă dau plecat:/ Am să spun vreo două vorbe, nu vă fie cu bănat,/ Chestiunea-i ar­ză­toare, din pricina burghezimii/ Care stă și bocește pe ruinele Junimii/ Con­vor­bi­rile ne lasă, Jaques se duce, vai și chiu/ Iașul veselă grădină se transfor­mă în pustiu”.

Acalmia fostei mari capitale a fost ruptă însă în 1866, atunci cînd Ale­xan­dru Ioan Cuza a fost înlăturat de Monstruasa Coaliție. Dincolo de miș­că­rile separatiste care au avut un im­pact și o susținere scăzută în cele două principate, Iașul a avut o tresărire de orgoliu.

Dintre sutele de cereri

În momentul în care, la conduce­rea țării a fost numit Carol 1, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, ce­tă­țe­­nii Moldovei au emis o serie de ce­reri pentru ca cel mai important oraș al Mol­dovei să nu mai alunece din nou din viața culturală, politică și economi­că a țării. Acestea au fost prezentate de către primarul Dimitrie Gusti cu oca­zia primei vizite a lui Carol la Iași, în august 1866. „În acel an Iașul a avut un număr de 815 cereri, dar poate cea mai importantă este aceea în care do­reau ca ungerea principelui să se facă la Iași și ca acesta să stea șase luni de zile pe an în Moldova. Deasemenea, Curtea de Casație e o altă mare promisiune care însă nu s-a îndeplinit”, a precizat prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, profesor la Facultatea de Is­to­rie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza (UAIC) și prorector al ins­tituției.

Printre acestea, ieșenii mai cereau ca universitatea să își completeze toate facultățile. Mai mult, aceștia voiau ca să se accelereze construcția șoselelor din Moldova, în special cele dintre Iași și București, și ca averea biserici­lor să fie dată în administrarea statului pentru a putea susține financiar și șco­li­le din regiune. La rîndul lor, admi­nistrația statului a promis că Școala Militară să va muta la Iași, că vor fi alocați 500.000 de lei pentru „îm­bu­nă­tățirea pavajului și altele” sau că Pru­tul să devină navigabil.

Dintre ele, însă, puține au fost în­deplinite, atît cele pe care le-au cerut ieșenii, cît și cele pe care le-au oferit conducătorii țării. Printre cele mai notabile se remarcă despăgubirea în 1880 cu zece milioane de lei pentru „pierderea dreptului de capitală”. Tre­buie însă remarcat faptul că Iașul nu a dus niciodată lipsă de voci puternice care să-i susțină cauza în București, și nici de respect pentru gestul făcut în 1859. Celebru este discursul lui A.D. Xenopol, care proclama pe timpul dom­niei lui Alexandru Ioan Cuza, că „dacă Unirea s-a făcut ea s-a datorat în exclusivitate Moldovei și îndeosebi cen­trului ei, Iașul, care sîngerează și astăzi de jertfa făcută pe altarul neamului”. Chiar și Carol I, într-un discurs ținut la începutul domniei, se obli­ga să țină „seama de trebuințele mo­rale și materiale ale Mol­do­vei. Mă oblig după o lungă aș­tep­ta­re, a face a se da Iașilor o răsplătire pentru marile sacrificii, ce acest nobil orașu au făcut cauzei Unirei”.

1916. „ACUM ORI NICIODATĂ”

Exportator de cultură

Iașul nu a fost uitat, dar a fost lă­sat încet să-i dispară din splendoarea cu care fusese cunoscut ca „Florența României”. Iar pînă în 1914, a început să redevină un centru cultural important în țară, „prin faptul că Iașul a avut această capacitate extraordinară de re­generare din punct de vedere al cultu­rii. Dintotdeauna personalitățile au tras înspre capitală, dar faptul că s-au format întotdeauna alții la fel de buni în lo­cul lor este poate mai important de­cît plecarea primilor”, menționează dr. Remus Zăstroiu, cercetător științific principal de gradul I la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași.

Cînd a izbucnit însă Primul Răz­boi Mondial, românii de pretutindeni aveau un singur ideal: realizarea unirii mari. În fruntea lor era un rege „pe ca­re istoria îl privește ca fiind unul slab, pentru că nu avea acele calități care fac, de regulă, un rege să stăruie în memoria colectivă”, apreciază lect. univ. dr. Ovidiu Buruiană, de la Fa­cul­tatea de Istorie a UAIC. Însă, pî­nă și acesta, impresionat de voința po­po­rului, dorea atingerea țelului unirii tu­tu­ror teritoriilor. Totuși, Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia în 1914 a declarat neutralitatea României într-o primă fază. Au urmat doi ani în care intrarea țării în război a fost cerută atît de Puterile Centrale (Germania, Aus­tro-Ungaria și Italia) cît și de Antanta (Anglia, Franța și Rusia), cele două facțiuni beligerante. Însă exista o stare de incertitudine, dat fiind faptul că re­gele era de factură filogermană iar re­gi­na cu afinitate spre Rusia. Pe de altă parte, și opinia publică, împreună cu ma­­joritatea cercurilor politice, era de părere că alegerea cea mai bună ar fi de partea Antantei deoarece urmă­reau eliberarea Transilvaniei și a Buco­vi­nei. Existau însă și voci în lumea po­li­ti­că ce rîvneau la o alianță cu Puterile Centrale, avînd în vedere pericolul re­prezentat de ruși și eliberarea Ba­sa­ra­biei.

Pe drumul Iașului

Sub deviza „Acum ori niciodată”, România a intrat totuși de partea An­tantei la data de 14 august 1916. În aceste sens, regele Ferdinand a trebuit să-și calce pe inimă și să se alieze cu inamicii țării în care s-a născut. „Bie­tul rege, de la mijloc, se uita cînd la unii, cînd la alții. El tare ar fi vrut să se alăture Puterilor Centrale. Dar, un­de­va în spate, la biroul de alături, veghea și era foarte atentă, M.S. Regina Ma­ria”, amintește scriitorul Ion Mitican. Iar în acest context trupele românești au intrat în război în noaptea de 14 au­gust, trecînd frontiera cu Austro-Un­ga­ria.

Fiind însă înconjurați de Bulgaria, Austro-Ungaria și de un batalion german venit tot la sudul granițelor noastre, și ținînd cont de repetatele în­frîn­geri din Transilvania suferite de ar­ma­tele române, conducerea țării a fost nevoită să ia niște decizii radicale. Vă­zînd cum nemții se apropie de Bu­cu­rești, aceasta a hotărît mutarea ministe­relor, instituțiilor principale, a tezauru­lui și, într-un final, a familiei regale către Iași. Plecarea primului ministru Brătianu din București, pe 20 noiembrie, a fost conștientizarea renunțării luptei pentru păstrarea capitalei.

Astfel, pe 6 decembrie, Bu­cu­reș­tiul cade sub conducerea Puterilor Cen­trale, mare parte din populația Munteniei și Olteniei spre nordul ță­rii și Iașul se transformă din nou, în ca­pitală.

1916 – 1918. SUFERINȚA UNEI CAPITALE

Un oraș prea plin

Au trecut mai mult de 50 de ani de cînd Iașul a fost unul dintre punctele centrale ale țării. Demografic, acesta avea undeva în jurul a 100.000 de mii de locuitori în momentul în care au început să sosească trenurile cu refugiați din țară. La 6 decembrie însă, cînd administrația se instalase și numărul refugiaților care veneau a început să scadă, capitala de război număra un­de­va în jurul a 300.000 de locuitori, fă­ră a contabiliza și soldații care tranzi­tau, periodic, orașul.

În mod concret, pînă la începutul lunii decembrie s-au închiriat toate lo­cu­ințele libere din Iași, iar după aceas­tă perioadă, fiecare dintre cetățenii ca­re dețineau un spațiu în care se putea locui erau îndemnați de către primarul Gheorghe Mârzescu să îl împartă cu cîte un refugiat. „Acum 95 de ani, pe vremea aceasta, refugiații umpluseră Iașul. Vă închipuiti că au ajuns să stea pînă și în cotețele porcilor, cei care au ajuns mai tîrziu. Nu exista nici măcar un serviciu de primire. Mergeau toți la primar, la el acasă, și el mai suna pe cineva, mai rezolva cu cîte un loc. Con­dițiile au fost foarte grele”, po­ves­tește scriitorul Ion Mitican.

Dacă mulți dintre refugiați nu erau mulțumiți de felul în care arăta noua capitală, nici ieșenii nu apreciau felul în care s-a transformat orașul. După cî­teva luni de la retragerea în nordul țării, nici proprii cetățeni nu mai pu­teau recunoaște aleele pe care se plimbau nu cu mult timp în urmă. „Starea deplorabilă în care a ajuns îndeseobi stradele și clădirile publice ale acestui oraș, inspiră o adevărata jale. Nu pu­tem spune că înainte de a servi de capi­tală și adăpost refugiaților, aspectul acestui oraș, ca întrețienre și curățenie, ar fi fost ireproșabil, dar totuși de pe urma acestei cinste și datorii se constată numai ruină și murdărie… Iașului îi trebuiește o compensație pentru lucsul ce și-l plătește de a servi cu ruina lui de capitală”, nota ziarul „Opinia” la începutul anului 1917.

O pădure de cruci și prea puține cimitire

Din cauza aglomerației mari de oa­meni și de lipsa posibilității admi­nis­trăriii acestora, orașul a devenit in­sa­lubru și, pe alocuri, de nelocuit. „Can­tități mari de gunoaie conținînd mor­tăciuni, fecale, se depun pe locul viran din stradele Cișmeaua, Păcurari”, mai scria tot „Opinia”, în aceeași perioadă.

Această insalubritate nu a rămas în­să fără consecințe. Pe fondul unei ierni geroase, în care oamenii mureau înghețați de frig pe străzi, și a unei lipse acute de hrană, lemne pentru foc, a izbucnit o epidemie de tifos exante­matic. „Începutul bolii e brusc. Pro­groa­mele sînt: moliciune, cefalee, du­reri în ceafă. Boala începe cu friguri și vărsături în timpul primelor trei zile după care survine o stare febrilă care durează, conjonctivele injectate, du­re­re de cap, amețeală, rapidă diminuare a forțelor, cu dureri de picioare, in­som­nie”, și aceste simptome prezenta­te în presa vremii erau doar cele timpurii. De cele mai multe ori, cei atinși de boală mureau, adesea în chinuri, iar străzile, bisericile și spitalele erau pli­ne de cadavre. „Zilnic, pe străzile Ia­șului se vedeau care cu boi și ca­mi­oa­ne încărcate cu cadavre; s-a ajuns pînă acolo încît trupurile celor morți erau depuse la cimitir unul lîngă altul, în șanțuri lungi. Nu ajungeau sicriile, li­p­sind scîndurile și nu totdeauna se gă­sea posibilitatea de a face slujbe religioase”, menționează prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, de la Facultatea de Is­torie a UAIC.

Tifosul, care se transmitea prin piș­cătura unui purice, adusese Iașul în genunchi. Doctorii mureau alături de pacienții în spitalele improvizate chiar și în școli, care nu și-au mai început ac­tivitatea în 1916, deși anunțaseră amî­nări de mai multe ori. Bilanțul fi­nal al victimelor făcute de boală nu es­te cunoscut cu exactitate, însă se știe că au murit peste 30.000 de oameni, atît civili cît și militari, încît „tot dea­lul Galata, care era o pădure nu aco­perit cu case cum e acuma, a fost de­frișat și din lemnul copacilor s-au fă­cut cruci”, amintește Ion Mitican.

Marea întregire, la Brătianu

Dacă regele stătea aproape în permanență la Comandamentul de Răz­boi și se retrăgea odată cu frontul, re­gina își petrecea foarte mult timp în mijlocul răniților și a refugiaților, în­cercînd să îi ajute. În oraș, aceasta își luase locuință fostul sediul al Cor­pu­lui IV al Armatei, de pe bulevardul Carol, lîngă Școala Militară, actualul Palat al Copiilor, regele stătea în palatul Creditului Funciar Urban, reședința în care a locuit și Alexandru Ioan Cuza iar Ionel Brătianu locuia pe strada Lascăr Catargi, în casele Ra­let. Acum, acolo are sediul postul regional al radioului național.

În casa lui Brătianu, primul minis­tru, aveau loc toate întîlnirile importante pentru viitorul țării. Toți trimișii aliaților din Antanta cît și delegațiile oficiale ale provinciilor românești ca­re încă nu se alipiseră de România ve­neau întîi pe strada Lascăr Catargi ca apoi să se întîlnească cu regele.

În timp ce oamenii își duceau su­ferința în oraș, frontul a avansat dincolo de Tecuci, Rîmnicu Sărat și de Focșani. În sprijinul armatei române a venit o delegație din Franța condusă de generalul Berthelot, cu ajutorul că­­ruia țara noastră și-a reorganizat ar­mata și strategia în luptă. În momentul în care părea că avem o șansă de a-i întoarce pe nemți la Mărășești, alături de armatele combinate ruso-germane, în Rusia a avut loc revoluția bolșevică și românii au rămas să se apere doar cu sprijinul delegației franceze. Timp de doi ani de zile, Iașul s-a luptat cu înfometarea în timp ce pe front, sol­dații se luptau să țină nemții departe de cele șapte coline.

Chiar și în Iași a avut loc o încercare de detronare a monarhiei, de că­tre un grup de bolșevici care și-au luat drept sediu Gara Socola, însă acțiu­nea lor a fost oprită în ultimul moment în urma unei confruntări în apropierea locuinței lui Brătianu.

***

În timpul celor doi ani de zile cît a fost capitală, Iașului i s-a cerut din nou să facă un sacrificiu patriotic. Să adu­ne țara în casele sale și să-și des­chi­dă magaziile pentru a o hrăni. În timp ce războiul amenința să intre și în nordul țării, oamenii mureau pe ca­pe­te din cauza frigului sau a bolilor de tot felul. În momentul în care războiul s-a încheiat, Unirea, care s-a stabilit în mica locuință a prim-ministrului Brătianu de pe Copou, s-a înfăptuit. Conducătorul țării a plecat, pentru a doua oară în istorie, din Iași către Bu­curești, iar în urma sa, orașul era aproape distrus. Și în capitala moldavă nu ajunsese nici un picior de neamț. Însă ieșenii, ca și în 1859, au dat întîiate țării și reîntregirii neamului.

***

Tezaur pierdut peste Nistru

În Iași siguranța nu și-a făcut loc în ședințele Parlamentului, cum au sperat cei din conducerea țării. Deși decizia de a muta tezaurul în Mol­do­va a fost luată încă de la înc­ep­ut­ul lunii noiembrie, avansarea trupelor germane în amontele Siretului i-au determinat să facă încă un pas. A­ceștia ar fi vrut ca tezaurul țării să fie trimis fie către Anglia sau Fra­nța, sau chiar și în nord, la aliații din Da­nemarca, însă singurul culoar ră­mas sigur a fost cel către Rusia. Pînă să fie trimis însă, acesta a stat o lună de zile la Iași, fiind depozitat, în prin­cipal, la Banca Națională, valorile culturale fiind ținute la Biserica Trei Ierarhi, iar ce a mai rămas nedepo­zitat din aur a fost trimis la Clădirea Vămii.

Între 12 și 14 decembrie 1916 a plecat primul tren de 17 vagoane ca­re cuprindea majoritatea aurului ță­rii, printre care și bijuteriile Re­gi­nei Maria, către Moscova. Presați de că­­tre armatele germane și în urma lup­te­lor grele care se dădeau la Mă­răști, Mărășești sau Oituz, frontiere la ca­re puterea combinată a ar­ma­te­lor ro­mâne și a celor rusești reușeau să re­zis­te, s-a decis trimiterea unui al doi­lea transport. Între 23 și 27 iulie, 24 de vagoane care cu­prin­deau restul au­ru­lui rămas în țară, arhiva, titluri, de­po­zite și alte valori ale Băn­cii Na­țio­na­le au luat drumul Rusiei.

Dar revoluția bolșevică care s-a iscat într-o Rusie măcinată de proble­me financiare a făcut ca le­gă­turile di­plomatice dintre țara noastră și ve­cinii răsăriteni să se rupă, iar aceștia din urmă au decis sechestrarea tezaurului și nici pînă în prezent acesta nu a fost restituit în totalitate.

Iulia CIUHU

Cătălin HOPULELE