Dor de o justă stăpînire

S-au rupt prea multe pagini din is­toria  zbuciumată a românilor, fără ca mă­­car să fi fost citite. Au trecut prea mulți ani în care Iașul nu a fost călcat de fiecare român în parte, din curiozitatea de a vedea o fostă capitală. Cert e că cel puțin acum este reședința culturală a întregii țări, care respiră prin cei care cîndva au răspîndit cîte un strop din ceea ce aveau de spus.

Oricît praf s-ar așterne, clădirile vechi nu vor conteni să trăiască prin umbra unui Eminescu sau a unui To­pîr­ceanu care obișnuiau să se perinde pe străzile Iașului. Sub mîinile lor, cul­tura orașului a prins contur, iar ur­ma­șii au încercat să îl înzestreze. Din­colo de a fi capitala culturală a țării, pu­țini mai știu faptul că tîrgul de pe Ba­hlui cuprinde ctitorii ale trecutului de o mare valoare. Subțire este și gru­pul celor care știu că prima Horă a U­ni­rii s-a jucat în Piața Unirii, iar acla­ma­­țiile erau făcute de manifestanții a­du­nați în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza.

Acum ne adunăm în Piața Unirii doar pentru că suntem conștienți că tră­im într-un Iași, centru universitar. Nici măcar nu mai atingem cu privirea culmea statuii, dar ne place să ne așezăm cu­minți la poalele ei. Mult am mai vrea să se ridice dintre noi un re­vo­lu­țio­nar care să lase ceva în urmă, dar nu avem destul curaj să o cerem. Ar fi ne­vo­ie de cineva să lase urme clare că pe întinderea unui oraș se mai poate ridica încă o capitală, mai vrednică și mai se­meață decît cea care este într-adevăr la sute de kilometri depărtare.

Iar dacă nucleul unei națiuni s-ar a­lege după principii culturale, cu siguranță Iașul ar mirosi de departe a re­șe­din­ță. Adevărul e că strămoșii noștri au știut să discearnă mai bine între lupta pentru nevoia de schimbare și lupta pen­tru menținere pe linia de plutire.