Mîndra noastră cetate uitată

Uneori îl hulim și-i aruncăm gu­noaie peste veșminte. Alteori îi cîntăm im­nuri și-l purtam în piept cu o mîn­drie nestatornică. Ne săturăm des de el și amenințăm că-l părăsim o dată la do­uă zile. Dar cînd vedem străini îm­bră­ți­șîndu-l ca și cum le-ar aparține, ne sim­țim trădați și promitem să în­cer­căm, din nou, să mulțumim pentru ce ne oferă și să-l mai schimbăm în bine.

Deși nu recunoaștem întotdeauna, ne fug ochii după cîte un altul și suspi­năm după atenția lui și posibilitățile pe ca­re ni le-ar oferi o viață alături de el. Și tot ce avem ni se pare puțin și prea sear­băd față de tot ce am putea obține. Dar cînd realizăm că ne-a înșelat ima­gi­nația și am crezut prostește în ceva utopic, ne întoarcem la el, cel dintîi și ne cerem locul înapoi, rușinați.

A trăi cu și în orașul tău e alambicat și păgubitor ca orice altă relație. Iar Ia­șul nostru e o doamnă nehotărîtă, mis­terioasă și cu prea multe secrete, fa­ță de care e greu, adesea, să rămîi fi­del. Însă ce nu știm e că el ne lasă să-l des­coperim, bucățică cu bucățică, în fie­care zi. Dacă ne-am uita printre vi­tra­­liile vechilor biserici și muzee mă­car jumătate din timpul în care ne-a­dîn­cim în vitrinele glasate cu fantezii vestimentare, ne-am da seama că o­ra­șul acesta ne vorbește despre el mereu, numai să-l ascultăm și, din cînd în cînd, să-i punem întrebări.

Iar cînd simțim că respirăm un aer prea greu aici, să-l lăsăm să ne spună des­pre război. Despre toți cei pe care i-a pierdut în bălțile de sînge purtate în vagoane cenușii, despre cei care au ple­cat și nu vroiau să plece. Iașul n-a fost capitala generațiilor de azi, dar ne-a fost dată drept moștenire ca prima ma­re visterie cu care am pornit a ne ridica din fragilitatea sufletească în ca­re ne-au lăsat războiul și amintirile lui. Și dacă vom asculta glasurile ce șuieră prin zidirile vechi dinăuntrul cărora s-a cusut pămîntul pe care-l renegăm atît de des, ne vom îndrăgosti iar și iar de orașul acesta bătrîn.