Noaptea dintre ani în care a ars Ciurea

În noaptea zilei de 31 decembrie, în gara din Ciurea, gerul tăia în carne vie. Iar oamenii stăteau adu­nați unul în jurul celuilalt, bîr­find, în­cercînd să se încălzească. Ța­ra era în degringoladă, dar so­sise vestea că, de la francezi, a ve­nit un general cu un batalion de sol­dați, medici și stra­tegi, ca să ne ajute să ținem Iașul. Pen­tru că, pes­te o săptămînă, se îm­pli­nea o lună de zile de cînd a căzut Bucureștiul și nemții treceau prin fortărețele noas­tre cum trece cuțitul prin unt.

De fapt, de aceea se și adunase­ră oamenii în gara din Ciurea. Zgri­buliți, înfrigurați, așteptau să vină tre­nul „de etape”, care cobora dinspre Iași către orașele din apro­pie­rea fron­tului, ca să culeagă refugiați, sol­dați, corespondență și tru­pu­rile celor ca­re nu se vor mai în­toarce acasă. În seara de 31 de­cembrie, trenul se în­tor­cea dinspre Bîrlad, pentru că no­dul feroviar de la Tecuci căzuse. Era și mai lung și mai aglomerat decît de obicei, avînd în jur de 26 de va­goa­ne pline pînă la refuz de refugiați care vo­iau să-și petreacă prima zi din nou an în Iași.

„Lăsați-mă la frînă!”

Primii care au țipat au fost me­canicii, dar noaptea avea să se um­ple în curînd de alte sute de voci înspăimîntate. Frînele, care fuse­se­ră verificate la stația anterioară, la Bîrnova, nu reușeau să frîneze tre­nul pe dealul care cobora înspre ga­ra din Ciurea. „Lăsați-mă la frî­nă! Lăsați-mă la frînă”, strigau oa­menii de la căile ferate, din fiecare va­goa­ne, încercînd să ajungă la ca­pătul fiecăruia dintre acestea pentru a blo­ca roțile cu frîna de mînă. Dar n-au putut să treacă. Prinși în vîltoarea apro­pierii de Iași, oamenii se bucurau că ajungeau acasă atît de tare încît au început să chiuie, să urle, să cînte și nimeni nu îi băga de seamă pe cei care încercau să le salveze viețile.

În gara din Ciurea, liniștea fu­se­se întreruptă de un tren militar, ga­rat la prima linie, care trăgea, prin­tre vagoanele cu muniție, și cî­teva tip cisternă, cu motorina necesară pentru frontul din sudul Mol­do­vei. Oa­me­nii se uitau curioși la militarii ca­re abandonau posomo­rîți, îndoiți de ger, singurul refugiu din toată Ro­mâ­nia, Iașul. Cînd au văzut din vîr­ful dealului apropiindu-se trenul cu re­fu­giați, istoricii spun că au început uralele, fiindcă acela trebuia să fie ultima garnitu­ră „de etape” care ve­nea spre Iași în iarna dintre 1916 – 1917.

Bucuria nu le-a fost însă de ma­re durată. Trenul care venea dinspre Bîrnova era scăpat de sub control iar coborîrea văii l-a adus la o vi­te­ză extremă. Și cum prima linie era ocupată, macazul era pus să trimită fiecare tren care urma să intre în ga­ră pe „abătută”. Altfel, poate ar fi rămas pe șine, pentru că linia în­tîi se continua pe un platou drept cît ve­deai cu ochii. Pe „abătută” însă, au încăput doar locomotivele și pri­mul vagon. Restul s-au răsturnat gră­ma­dă și au intrat și în garnitura de pe prima linie a gării din Ciu­rea. Cei dintîi au murit cei, care, în gra­ba de a ajunge la adăpost, veneau aca­să pe tampoanele dintre vagoane.

Alți 800, poate chiar 1000, au murit în flăcări. Nici pînă astăzi nu se știe exact dacă explozia s-a pornit de la vagoanele cisternă ale tre­nu­lui militar sau de la lampioanele cu gaz care luminau drumul spre ca­să a re­fugiaților. „Noaptea di­na­in­te, cei ca­re au scăpat cu viață, fu­geau ca disperații înspre Iași. Sînt niște des­cri­eri care spun că în gara Iași cînd au ajuns, erau negri, speriați, mamele își pierduseră copiii, a fost un dezastru. Toți aceștia au fost recuperați, întinși în spatele gă­rii Ciurea și în­gro­pați tot acolo. În noaptea din Ajunul Anului Nou copiii din sate cîntau «mîine anul se-noiește, să vă găsim înfloriți ca merii, ca perii» și, într-adevăr, ei erau de-acum în pă­mînt, să dea naș­tere plantelor”, își amintește scrii­torul Ion Mitican.

Astăzi, în Ciurea nu mai sînt nici zece oameni care să-și aducă amin­te de noaptea în care s-a pe­tre­cut cel mai grav accident fero­viar din istoria țării. În spatele gă­rii, unde a fost cimitirul comun în care au fost în­gro­pate toate ca­da­vre­le, a rămas doar un pămînt us­cat, arid, de pe care nu se ridică de­cît o mînă de pini. În juru-i, un gard de sîrmă ghimpată se contorsio­nea­­ză și nu lasă pe nimeni să intre. Pă­mîn­tul a fost revendicat, osemin­te­le luate și mutate într-o groa­pă co­mu­nă, unde s-a ridicat și-un mo­nument în amintirea celor care nu au mai ajuns, de anul nou, acasă.

În urma lor, pe parcela din spa­tele gării, n-a mai crescut nimic de 100 de ani.