Bătrînii din Gârbești n-au leac pentru soartă
Moldova de după dealuri 7 iunie 2012 Niciun comentariu la Bătrînii din Gârbești n-au leac pentru soartă 136
Oamenii din Gârbești și-au acceptat soarta de a fi uitați și părăsiți. Pînă și locului pare să nu-i mai pese de sufletele care-și duc veacul aici. Bunicii lăsați să-și ducă bătrînețea așteaptă în zadar nepoți să le treacă pragul și doar poștașul le mai deschide poarta, cît să le aducă pensia. Nu mai doresc nimic de la viață, ci doar să-și trăiască zilele, atîtea cît le-au rămas, în casele care le-au fost adăpost atîția ani.
Podul care leagă satul Gârbești de restul comunei Todireni e construit de un an. L-a înlocuit pe cel de lemn care stătea să cadă și e singurul lucru care se rupe de peisajul mohorît. Peste tot stau dealuri creionate parcă de o mînă tremurată, iar la mijloc, sub o pădure, cîteva case bătrînești se întind, despărțite de ulițe desenate în pămînt. Drumul care intră cutezător în mijlocul satului are consistența unei budinci, deși a trecut o zi de cînd a plouat ultima oară, iar soarele este pe cer de cîteva ore. O fluierătură scurtă și un pocnet de bici îmi întorc privirea în dreapta, spre șes. Un copil de opt sau nouă ani ține într-o mînă o bucată de pîine, iar în cealaltă un harapnic cu care mînă vreo 30 de oi. Fața îi este murdară de pămînt și, din cînd în cînd, își mai șterge nasul cu mîneca. Îndeamnă din nou turma, iar aceasta începe să alerge în direcția opusă, îndepărtîndu-se rapid.
Tatăl care-și așteaptă copiii
Moș Emil mă așteaptă rezemîndu-se în parul de la gard. Mă invită să intru în curte fără să-i mai zic ce caut. În grădina mică, porumbul e deja mare. Nu se văd pic de buruiene pe rîndurile înguste, dar bătrînul începe să le prășească iar, „de plictiseală”. Nu mă invită în casă pentru că aceasta a început să alunece la vale, dar mă cheamă într-un paravan făcut prin 2007.
„Lumea e bătrînă aici în sat. Am 75 de ani, dar sînt oameni și mai înaintați în vîrstă. Nu mai durează mult și nu o să mai rămînă nimeni. Eu am patru băieți și o fată, dar numai fata ce mai vine pe la mine”, spune trist bătrînul. Se întoarce îndreptîndu-se de spate, în timp ce mă conduce în cămăruța pe care și-a făcut-o mai sus de casă. „Eh, restul sînt toți plecați. Acum sînt singur ca cucul. Le zic că le plătesc și drumul și tot nu vin”, se plînge moș Emil. Ușa de la încăperea în care își duce zilele e mică. Mă aplec ușor ca să pot intra. Un radio așezat pe plită anunță vremea din țară. Lîngă el, o găleată verde de plastic ține apă pentru băut, iar pe un dulăpior și-au făcut loc un castron, o farfurie, două linguri și un prosop.
„Tot ce contează în viață e iubirea. Dacă tu ești omenos cu cineva și el la rîndul lui te ajută”, spune bătrînul, scuturîndu-se parcă de povara înțelepciunii. E îmbrăcat cu o bluză de trening fără fermoar, o cămașă albastră pe dedesubt, murdară la mîneci și la guler. Nu mai are cine să-i spele de cînd soția lui „s-a prăpădit acum trei ani”. Îmi povestește unde i-au plecat copiii lui și ce i s-a mai zis de nepoți și e fericit că a auzit numai de bine de ei. Îl doare totuși sufletul că nu-i mai calcă nici unul, decît foarte rar, pragul. „Au viața lor acum”, zice printre suspine moș Emil.
Singurătatea îl face să se frămînte de gîndul la toate cele ale lumii. Crede în Dumnezeu, dar e convins că „în viață nu sînt lucruri bune sau rele. Trebuie să înveți de la fiecare. Dacă ai făcut ceva rău trebuie să nu-l mai repeți. În esență tot un lucru bun e că te învață cum e bine”.
Vorbește despre cărțile pe care le-a citit, îmi zugrăvește trecutul pe care și acum îl vede în fața ochilor și vrea să mi le împărtășească pe toate, parcă în același timp. E greu să-și găsească ascultători pentru istorisirile sale din alt veac. Cînd mă ridic să plec, privirea pare că i se umezește. Mă pupă pe ambii obraji, îmi strînge mîna și mă roagă să mai trec pe la el.
Oftat în miros de plăcintă
Mă întorc la drumul de budincă în care mi se afundă tenișii și urc pe ulița șerpuitoare pînă la cimitirul mic, în mijlocul căruia, susținută de cîțiva pari groși, veghează asupra satului bisericuța mică din lemn. Are pus în uși un lacăt vechi și ruginit, iar lemnul clădirii e putrezit aproape în întregime. Pe cîteva dintre mormintele din jur ard lumînări adăpostite în borcane de sticlă, iar de pe ele au fost smulse buruienile și tufișurile.
Gard în gard cu cimitirul e o gospodărie plină de viață. Cîteva găini cotcodăcesc vesel, iar trei copii învîrt de zor la o mașinărie de făcut crupe. Din casă iese tanti Jana, în abur de plăcinte. Poartă un capot înflorat și își ține spatele cu mîna. M-a văzut coborînd de la cimitir și, după ce-mi dă binețe, începe să-și spună ofurile. „Nici biserică nu mai avem. Asta care e acum se balansează și cînd se trage clopotul. Au venit preoți să vadă ce-i aici dar nu s-a mai făcut nimic”, se plînge bătrîna. Nu a început nici o lucrare din cauza oamenilor din sat. Fiecare voia biserica mai aproape de casa lor, iar cînd nu au reușit să se înțeleagă, s-a renunțat la proiect. „Sîntem și puțini și nu sîntem uniți. O să ne mănînce cîinii dacă ne mai ține pămîntul”, spune cu un oftat tanti Jana. „Acuma, cînd intri în lăcașul de cult ce stă să cadă, în loc să pășești pragul și să urci, cobori în pămînt, ca într-un bordei. S-a lăsat în jos tare. Nu mai ai cum să o salvezi, să o repari”, zice bătrîna cu regret în timp ce mîinile îi tremură pe parul care sprijină o sapă.
De ani buni satul nu mai are nici școală. Copii sînt nevoiți să mergă la ore în Cernești, satul vecin, iar în zilele ploioase sau cînd ninge ajung cu greu în clase, murdari și zgribuliți de frigul de afară. „Cîte probleme nu avem?! Nu avem nici apă. Mai aduc copii din marginea satului cu bidoanele, iar magazin o fost odată dar l-au închis că nu avea autorizație. Acum mergem la piață cînd avem nevoie de ceva”, spune tanti Jana aruncînd o mînă de grăunțe găinilor din curte. Atunci, cînd trebuie să-și facă cumpărături, bătrîna tocmește un căruțaș să o ducă, pentru că la cei 81 de ani ai săi mai poate merge doar pe lîngă casă. Nepoții și copiii au uitat-o și pe ea. Toți au plecat să lucreze în străinătate ori s-au răsfirat în țară, „după cum le-a fost norocul”.
Mă lasă pentru o clipă să mai dea la cuptor o tavă de plăcinte cu brînză „poale-n brîu” apoi se întoarce să-mi zică de drum. „Ne-a promis de la primărie de cînd mă știu că ne pietruiește pînă în sat, dar urmăreau doar să-i alegem. Am rămas numai cu zisul că piatră nu am văzut”, se plînge tanti Jana cu o urmă de resemnare în glas.
50 de lei găleata de apă
Părăsesc curtea plină de mireasma dulce a bucatelor de la cuptor și cobor, mai mult alunecînd pe pămîntul moale pînă la casa lui moș Costică. Era pe prispă și privea la ploaia măruntă care nu contenea să cadă. Intru în curte și cînd mă vede plin de noroi începe, printre oftaturi, să deplîngă destinul satului. „Drumul arată cît de părăsiți de soartă sîntem. Nu vine nimeni să ne ajute”, spune aproape plîngînd bătrînul de 83 de ani. Se sprijină în bățul noduros cu mîinile crăpate și brăzdate de vene vineții.
Îmi povestește cum ultima dată, acum mulți ani, le-a pus un om din Cernești borne kilometrice. Lucra la drumuri și i-a ajutat și pe ei. „De atunci, nimica nu ne-a mai făcut cineva. În restul comunei s-a lucrat, dar pe noi ne-au uitat mereu. Peste tot se pun pavaje, beton, asfalt. Noi nici măcar o căruță de piatră nu merităm. Sîntem ai nimănui”, spune bătrînul ștergîndu-și ochii înlăcrimați. Iarna e cel mai greu pentru familiile care au rămas în Gârbești. Vîntul suflă necruțător pe deal, iar zăpada e viscolită lîngă casele lor. Cînd ninge nu poate intra în sat nici un utilaj. Moș Costică dădea cîte 50 de lei de-i mai aducea un băiat cîte o găleată de apă căci el nu putea ieși afară prin zăpada. Prin fața casei este un robinet care aduce lichid rece și curat din marginea pădurii, dar conducta e veche și se mai înfundă, iar iarna îngheață de tot. „Astă vară am mers la curățat puțul. Au zis să meargă toți care sînt tineri, dar m-am dus și eu să ajut ca să nu zică nimeni că beau după munca lor”. Dar degeaba, căci apa nu curge cînd e secetă și scade nivelul pînzei freatice.
Ar vrea ca oamenii să-și aducă aminte și de cei care nu s-au putut muta din satul care se surpă încet și curge la vale. „Puteau să ne ajute cînd am stat iarna trecută înzăpeziți, dar nu. Nimeni nu a venit și la noi pînă nu s-a topit zăpada. Puteam muri și nu ne găsea nimeni”, continuă moș Costică. Își aduce aminte de vremurile în care era copil, iar satul mai avea încă oameni. Despre boierul Gârbu, după numele căruia a fost botezat satul spune că „era un bărbat înalt și mereu precupat de pămînt”. Lua oameni să-l muncească, iar drept plată le dădea o bucată de teren pe care să o lucreze pentru ei.
Casa în care stă acum e a treia, primele două au alunecat la vale, dar nu a vrut să se mute. „Copii aveau prieteni aici și nu au vrut să plece. Puteam să mă mut de mult în sat, în Cernești, dar e prea tîrziu. De acum casă să-mi fac la deal, în curtea bisericii”, zice bătrînul strîngînd mai tare între degetele uscate bățul care-i servește ca baston. Se uită cu jale la gropile care se cască în vale și, printre suspine, zice resemnat. „Aici te înghite pămîntul. Eh, o să ne înghită pînă la urmă pe toți”.
***
Peste sat, ploaia nu contenește să cadă, mărunt, mocănește. Drumul e acoperit acum aproape de tot de apa care nu mai are unde să se scurgă. Pe șes, zgribulit și ud, același copil de opt sau nouă ani îndeamnă oile, printre fluierături, să pască. S-ar întoarce acasă, dar animalele nu sînt sătule încă. Și el, ca toți care au rămas în sat, ar pleca, dar nu știu unde să o facă. Doar oilor nu le pasă de drum, de apă sau de dealul care se surpă peste sat.
Adaugă un comentariu