Din Protopopești, oamenii nu pot pleca nici dacă vor

Protopopeștiul este copilul orfan al Moldovei. Iașul l-ar înfia, că-i e aproape, dar mîna care a trasat linia dintre județe l-a trecut pe partea Vasluiului, care, ca părinte adoptiv, nu-i dă nici măcar bani să treacă strada. În juru-i pădurile se strîng, de parc-ar vrea să-l sugrume, iar puținul pămînt pe care oamenii îl pot lucra trebuie să-l împartă între ei. Degeaba ar vrea să se extindă, să încerce o agricultură modernă, căci plugurile li se înfundă în desișul care-i împresoară din toate direcțiile. „Satul acesta nu-i uitat doar de lume, ci și de Dumnezeu”, spune doamna Angelica. Pe bătrîni însă nu-i interesează. Celor care au stat aici de mai bine de jumătate de secol nu le mai pasă că cea mai apropiată gară e la zece kilometri de mers prin pădure, la Iași nu merge nici un maxi-taxi și spre Vaslui e o singură mașină care pleacă dimineață și se întoarce seara. În această izolare s-au născut, au trăit și vor muri împăcați.

’Nea Ion iese cu pași mici și gră­biți din gospodăria cu gardul proas­păt vopsit în verde. E scund, n-are mai mult de 1.60 metri și pășește a­pă­sat pe drumul care străbate bu­ri­cul satului. Cară în mîna dreaptă un sac greu cu grăunțe, care atinge la fiecare cîțiva pași pămîntul bătătorit. S-a pornit să treacă hotarul, spre Iași, să meargă la moara din Poiana cu Cetate, ca să se-ntoarcă cu vreo ze­ce kilograme de făină la soție, să pu­nă de-o mămăligă. Lui ’nea Ion îi plac oamenii care mănîncă mă­mă­li­gă cu ceapă, „ei sînt adevărații să­te­ni. Uite la ăștia care-au început să fa­că niște case. Stai și te-ntrebi, ăștia ce mănîncă?”. Bătrînul rîde zgomotos, tîrîind sacoșa cîțiva metri pe jos. Dar zîmbetul îi piere la fel de repede de pe față cînd ajunge în dreptul u­nui gard care stă despicat și cuprins de vegetația care se revarsă pe dea­su­­pra-i. „Ce-or fi avut cu gardul ăsta de-au venit și l-au smuls, nu știu. Pă­zea și el ograda, asta era menirea lui. Aici locuia odată un bătrîn tare simpatic. Ion îl chema”, spune acesta ui­tîndu-se lung înspre pădurea care a­dăpostește Poiana cu Cetate și mă­rind pasul.

Casa de care zicea ’nea Ion stă a­proape să se dărîme, acoperișul a­glo­­merat de vegetația care i s-a strîns deasupra pare că se închină, a­ple­cîndu-și țigla pînă la nivelul ierbii dese de jos. Iar în fața ferestrelor, ză­brele lungi de peste doi metri li­pesc burlanul de pămînt, ca-ntr-o în­chi­soare. E greu să crezi că-n casa a­ce­ea neprimitoare au locuit odată oameni, dar ’nea Ion mai întoarce o­da­tă capul, uitîndu-se înapoi, și în­ce­pe să fluiere un cîntec de jale. S-a născut în Protopopești în urmă cu 64 de ani și și-a petrecut o bună parte din viață lucrînd în Arad, la u­zi­ne. S-a întors înapoi însă de vreo 20 de ani în sat, dar e o decizie pe ca­re astăzi o regretă. „Altfel se mă­ci­nau lucrurile dacă nu mă în­tor­ceam, altfel trăiam acuma. E greu, e foarte greu pentru toți din sat, de la ăi mai tineri care au rămas să se zba­tă aici pînă la noi. Eu creșteam la o vre­me animale. Uite!”, și mîna se întinde pe dealul din dreapta noastră, de sub buza pădurii, „alea sînt ale mele. Dar vreau să le vînd, am 120 de capete, vreau să iau alte animale să le țin mai aproape de casă, că m-au ajuns și pe mine vremurile”.

Mă despart de bătrîn la ieșirea din sat, cînd el s-a înhămat la po­vîr­ni­șul anevoios care-l ducea spre pă­durea ce adăpostește Poiana cu Ce­tat­­e.

Cu rădăcini bine-nfipte

În spatele gardului mic al primei ca­se pe dreaptă, de la intrarea în sat, Ion Baciu și-a crescut copiii cu dra­goste de pămînt. Unul dintre ei a ab­solvit liceul agronomic din Iași iar celălalt universitatea de același profil și s-au întors să se-ngrijească de cele 50 de hectare din jurul casei împreună cu tatăl lor. Ion Baciu este unul dintre puținii oameni din sat care au încercat să „schimb mersul lucrurilor”, cum spune mîndru. Îmi vor­bește despre o agricultură mo­der­­nă, dar apoi se oprește scrîșnind aproape din dinți. „Lumea trăiește a­proa­pe arhaic aici. Sînt multe lu­cruri pe care oamenii nu le știu. Și-a­poi, sîntem între păduri, am vrut eu să fac mai multe, să iau un proiect pe bani europeni, dar unde să te ex­tinzi cu agricultura aici, cînd dai pes­te tot de pădure? Pămînturile sînt puține și e strîmt. Eu aș vrea să mă ex­tind, dar unde să mă duc?”. La o pal­mă de capul bărbatului din fața mea trece în viteză o vrabie. Se o­preș­te pe colțul casei, avînd în cioc o crenguță mică.

Ion Baciu n-a vrut niciodată să plece din satul natal. A plecat unde i-a venit repartiția în comunism, dar de atunci s-a întors înapoi în Proto­po­­pești. N-a făcut-o din vreun or­go­liu al moștenitorului sau dintr-o do­rin­ță de a continua pe urmele pă­rin­ților, ci a făcut-o pentru că așa i s-a pă­rut normal. „M-am căsătorit, mi-am făcut case, mi-am luat teren și animale”, declară acesta exaltat. Pen­­tru el, lumea a început și s-a în­chis în satul încercuit de pădure.

Fuga pe loc

Pe ulița centrală din Protopești nici vîntul nu bate. Auzi de după garduri un radio care țipă un meci de fotbal dar soarele amiezii i-a alungat pe toți în gospodăriile răcoroase. Dar doamna Ileana stă pe cîmp, la cei 77 de ani ai săi, și plivește bu­ru­ie­nile care s-au născut între porumbul de-o șchioapă. Bătrîna stă în par­tea de sus a satului, unde mai are cî­te­va voci de copii care să-i aline sin­gu­rătățile. Aici, spre miezul așezării, doar școala îi mai scoate pe prichindei la drum și pe săteni în spatele gardului, urmărindu-i cu bucurie „E foarte greu și sîntem foarte ne­că­jiți, acesta e adevărul. Păi uitați, cît a fost CAP-ul am lucrat, toată viața mea am muncit, și mi-au dat drumul ca acuma să stau cu o pensie de 300 de lei dintre care 200 să îi dau pe medicamente. Păi mai trăiește taică. Uite și la femeia asta de peste drum”, îmi spune doamna Ileana ridicînd sapa înainte. „Bărbată-su e plecat în A­merica și are grijă de doi copii, îi plim­bă peste tot cu ea. Muncește să­ra­ca cît poate, dar ce-o să poată să fa­că, cît o să poată să trăiască și ea? E tînără, dar la ce-o ajută?”, se plîn­ge bătrîna.

Pentru că cea mai mare problemă a sătenilor nu e faptul că le plea­că tinerii, ci că, la rîndul lor, ei nu-i pot urma nici dacă ar vrea. Cea mai apropiată gară de sat e cea din mie­zul pădurii dinspre Poiana cu Ce­ta­te, la Bîrnova, dar pînă acolo sînt zece kilometri de mers pe un drum anevoios. Curse de mașină spre Iași nu mai sînt nici ele de vreun an de zile, și atunci făcea „unul Manole, din sat, cîte o cursă pe zi. Dar mer­gea la negru și l-au prins de cîteva ori, așa că acuma, că e și bolnav cu i­nima, stă acasă”, spune doamna I­lea­na, aducîndu-și mîinile la piept ca-ntr-o rugăciune și lăsînd sapa să-i scape între păpușoi.

Oamenii s-ar putea îndrepta spre Vas­lui, chiar dacă e o singură ma­și­nă care face cursa, dimineață, însă „e foarte departe. Eu am lucrat trei ani de zile în Iași și făceam naveta pînă la gară și-napoi. Am ajuns la un mo­ment dat să plătesc un om să mă aș­tepte după-amiază, cînd mă în­tor­ceam, cu calul și căruța mea la gară și să mă ducă dimineața”. Din sp­a­te­le gardului abia o poți vedea pe An­ge­­lica Paviliu, o femeie scundă, de 50 de ani, educatoare în sat. Pî­nă să mă întorc spre ea, își pitește ca­pul du­pă scîndurile vopsite în culori vii. Cînd deschid poarta, o văd fu­gă­rind două rățuște mici prin curte, în­cer­cînd să le ducă la o clocitoare.

De dragul abecedarului

„Singurul lucru care s-a schimbat în ultimii zece ani în satul ăsta e le­gat de telefoane. Înainte, ca să dăm un telefon, trebuia să pierd o zi ca să merg la Tăcuta, să dau aviz telefo­nic, să aștept vreo două-trei zile, și a­poi să mă duc din nou să vorbesc”, spu­­ne femeia rîzînd, în timp ce în­cer­ca să-și aprindă o țigară. S-a năs­cut în satul de la periferia județului Vaslui și ar fi vrut poate să plece, cum fac „toți tinerii de azi, care uită să se întoarcă, după ce și-au cîșigat un bănuț și să-și facă aici cuibul. Dar so­țul meu venit aici cînd a terminat li­ceul pedagogic, cu repartiție gu­ver­namentală, și s-a legat de sat mai mult decît mine. Eu aș fi vrut să plec, dar el nu a vrut”. Și apoi, au fost copiii. De dragul vocilor din sat femeia s-a hotărît să nu plece niciodată și să-și ducă bătrînețea sub nucii stufoși care îi cresc în curte. Însă își dă seama cîte greutăți presupune i­zo­larea în care trăiesc oamenii din Protopopești. „Sînt persoane care au animale acasă, dar care preferă să dea laptele la porci, că n-au ce face cu el. În sat n-ai cum să-l vinzi, sînt cum­va oameni rupți de realitate. Tră­iesc într-un fel tot ca acum 50-100 de ani. E dificil”, spune femeia stingînd țigara de-o lespede sprijinită de peretele casei.

Se teme însă că distanța foarte ma­re față de un oraș o să-i în­de­păr­teze atît de mult pe tineri, încît școa­la, care a fost modernizată printr-un pro­gram european anul acesta, o să devină, cu timpul, muzeu. Pe băieții ei spune însă că nu îi va prinde ni­cio­dată prin sat. Amîndoi sînt absolvenți de medicină la Iași, dar nici unul n-a vrut să urmeze medicina de familie și să vină în comună măcar, dacă nu în sat. Mai mult, au încercat chiar să o convingă și pe mama lor să urce pentru ultima oară culmea care pleacă din Protopopești spre Iași și să se stabilească acolo. „Soțul meu se consideră deja de aici, și la cît de mult îmi plac copiii, cum aș putea să plec? Cineva trebuie să-i învețe carte și pe micuții de la țară.”

***

La ieșire din Protopopești, ’nea Ion se întoarce agale de la moară. Pasul întins s-a tranformat într-unul legănat, obrajii au căpătat o roșeață tomnatică și la braț poartă făina proas­păt măcinată ca pe-un nou-născut. Dincolo de orice regret, ’nea Ion s-a împăcat cu soarta care l-a făcut să-și planteze rădăcinile în satul de pe ho­ta­rul dintre Iași și Vaslui. Nici de dis­tanță nu se mai plînge „avem «pri­vați» și la noi, avem aer și-avem li­niș­te. Dacă vrem, ne mîncîm unii în­tre alții și aici. De ce ne-ar trebui și altceva?”