În Oroftiana s-au ascuns, odată, rușii

Ba că e o comună pe care au sufocat-o rușii după războiul din ’45, ba că e un cătun din care nu poți ieși iarna decît cu gîndul. Asta se vorbește despre Oroftiana, sat din județul Botoșani aflat la granița cu Prutul, loc ascuns de o pădure care pare că nu duce nicăieri și se oprește exact la vamă. Granița însă a fost trasată cu forța acum aproape 70 de ani și a tăiat satul în două, lăsîndu-i pe oameni fără „pămîntul dulce românesc” și cu cu un dor mare de ducă.

Neînvățați cu chipuri străine decît în perioadele în care Prutul se revarsă și vin aici ajutoare, sătenii din Orof­tia­na își urcă privirile curioase deasupra porților dacă se întîmplă să audă glas necunoscut pe ulițe. Rînduiala lo­cu­lui cere să dai „bună ziua la ori­și­ca­re”, dar dacă întorci privirea către gospodării, ca să scoți o vorbă, capetele de după gard se lasă dintr-o dată în jos și rămîn ochii lucind printre scînduri care continuă să privească iscoditor.

Lămurit lucru, oamenii din Orof­tia­na nu sînt deprinși cu alte suflete decît ale lor. ’Nea Gheorghe Vieru sau moșu’ Ghiu, cum îi spun sătenii, e veteran de război. A văzut „atîția morți și am atîtea amintiri urîte, încît nu vreau amu’ să dau socoteală”. Cu un ochi nu vede bine, a dat în „orbul gă­i­ni­lor” și încearcă să ghicească de după gard, cine îl scoate în drum „la ora asta, cînd vin vacile de la gireadă”. „Vă spun eu că satu’ ista nu mai este ce-o fost, nici lumea din el, tăți s-o în­ră­it. Eu am trăit vremuri grele, cum­plite, dar parcă n-o fost ca acuma”, răbufnește moșu’ Ghiu, încercînd să-și stăpînească tusea care îl gîtuie. Știe multe povești despre sat, istorisiri pe care doar el le cunoaște, dar nu vrea să le spună, zice că îl chinuiesc prea tare, „și-așa că nu pot dormi nopțile, măcar să nu am coșmaruri”.

Nepoții risipitori

În spatele meu rămîne o mînă de ca­se, printre care și a lui ’nea Gheor­ghe, iar de la răscruce, unde odinioară era o troiță, drumul înspre Prut o taie la dreapta, cel înspre Oroftiana de Sus, la stînga. Pe aleea strîmtă, care ur­că spre rîu, vin oamenii de pe cîmp cu vitele legate de coarne cu sfoară, tî­rîn­du-și agale „papucii de gumă”. Bărbații duc mîna la pălărie și coboară capul în semn de salut, iar femeile se mulțumesc să-mi răspundă tresărind dintr-o dată, „săru’ mîna, maică”. Apoi rămîn cu privirea în spate, urmărindu-mă pînă fac colțul și nu mă mai zăresc.

De-a dreapta și de-a stînga drumului sînt case de sub ale căror porți ni­meni nu se mai pitește să pîndească ulița pietruită. Buruienile au năpădit în ogrăzi și pe prispe, iar în unele locuri ajung pînă la geam, cățărîndu-se pe ca­se. Pereții sînt crăpați de la temelie în sus și, din loc în loc, murdari de noroi și găuriți de parcă vreun con­dam­­nat și-ar fi ridicat brațele în fața zidului și zeci de gloanțe i-ar fi stră­puns trupul. Iar gardurile sînt una cu pă­mîntul și mușchii s-au urcat pe lemn.

Prin geamul unei case am impresia că zăresc lumină, dar e doar soarele slab care se reflectă în sticlă. Ușile sînt ferecate și de cîteva decenii nimeni nu a mai șters praful de pe prag. „Acolo stătea moș Vasile a lu’ Tănasă, dar a mu­rit săracu’ acuma vreo cîțiva ani, o ve­nit nepoții, o luat ce-o putut, a în­chis ușile și-a plecat”, se aude o voce din spatele meu. E vecinul lui moș Vasile a lu’ Tănasă care aduce vaca de la păscut. E timpul să meargă să o mulgă, că dacă n-ar avea treabă, ar sta el „să-mi spună mai multe”. Deschide poarta cu grijă și din spatele ei o copiliță blondă țîșnește în ogradă. „Ei, da’i frumos așa, să tragi cu ochiul, măi tată?”, o mustră vecinul care se îmbujorează, mă privește zîmbind ridicînd din umeri și trage iute poarta după el.

Dincolo de rîu, casele arată ca niște furnici care stau răsfirate în jurul mușuroiului ca să păzească firul de apă ce le amenință colonia. Doar că Pru­tul a revărsat de atîtea ori, încît le-a lăsat doar movila pe care să stea. Tanti Pa­ras­chiva își amintește de ultima oară cînd s-a întîmplat asta, acum doi ani. „A fost ca niciodată, atît de mare s-o făcut și a ținut mult, vreo două-trei zile a crescut încontinuu și, pînă a dat în scădere, a durat cam o săptămînă. Dar noi am avut noroc, a mîncat numa’ pă­mîntul, nu și casele. Cei de prin Lun­ca și Rădăuți, săracii, au rămas cu mîi­nile în buzunar și atît”, povestește bătrîna. Norocul lui tanti Paraschiva și a soțului ei, ’nea Mircea, este că în­tre Prut și casa lor, ultima din O­rof­tia­na de Jos, este o luncă adîncă, iar ei stau în deal. „Cum vine apa dinspre pîrîu, se blochează încoace, puțin, pe canal, dar foarte puțină, că la noi este va­lea de aici”, explică bătrîna șter­gîn­du-și ochelarii de colțul fustei înfoiate. ’Nea Mircea aruncă mucul de țigară pe podeaua de lut și îl sfărîmă cu pi­cio­rul, în timp ce îmi povestește, de parcă aș fi de prin părțile locului, des­pre fîntînița din poiană „care nu se cunoaște, că e baricadată de buruiene. Iaca pînă acolo se umflă Prutul cînd plouă tare”.

Tanti Paraschiva nu s-a născut pe pămîntul din Oroftiana, a venit aici ca să își urmeze soțul, „că așa era pe vremuri”. A crescut în Suharău, adică în comună, într-o casă care era izolată de restul satului, undeva în cîmp, lîngă un cireș mare unde avea unchiul ei pămînt. „Eram acolo rupți de lume, mereu mi s-a urît de casa ceea”, re­cu­noaș­te femeia. Dar mereu i-a fost dragă Oroftiana, mai ales că avea o so­ră aici, Adela, la care venea foarte des. „Aici mai vedeam cîte un băiețel, mai mă îndrăgosteam. De ce crezi tu că veneam?”, îmi face cu ochiul bă­trî­na, apoi continuă „le spuneam la pă­rinți că vin să o ajut pe soră-mea, că da­că ziceam că merg la întîlnire, nu mă lăsau, dar așa, chiar mă îndemnau: „da, du-te și ajut-o!”. Aveam cîte o șus­tă de scăpare”, povestește tanti Pa­ras­­chiva rîzînd. Soțul o privește a­m­u­zat și, printre două fumuri din țigara a­bia aprinsă, îi răspunde: „acuma re­cu­noști tot, că înainte nici dacă te tră­geam de limbă, nu ai fi vorbit”.

În casa lor miroase a brînză proas­păt închegată și după sobă au un mal­dăr de oale și ceaune. Pe un butuc de lemn stă la răcit un gem abia scos de pe foc care mai îndulcește aerul, dar în care tanti Paraschiva a uitat să mai mes­tece de cînd s-a luat cu treabă.

Satul din Siberia

’Nea Mircea umblă aplecat de spa­te, rupe cioclejii (n.r.: bețe uscate de la porumb) de genunchi și îi aruncă în foc, că a pus de-o mămăligă. Își amintește că mergea cu soția lui la jocuri în sat și cîntau lăutarii pînă spre dimineață, erau mulți tineri și „atunci se trăgea nădejdea în flăcăii care ve­neau din armată, că ăia erau buni de în­surătoare”. Iar tanti Paraschiva a venit cu dragă inimă în Oroftiana pen­tru că „mi-a plăcut foarte mult sa­tul, mai mult decît cel natal. Acum nici dacă îmi dai o casă de aur în Su­ha­rău, eu nu mă mai întorc acolo”, spu­ne bătrîna amestecînd în ceaunul de pe plită. Știe și ea că sînt multe case părăsite în sat, „dar înainte era multă lume, mult tineret care o plecat, da’ și bătrîni care o murit și-o rămas casele pustii, nimeni nu locuiește în ele. Și chiar dacă ar avea lumea nepoți, cine crezi că vine? Aici este o zonă foarte izolată, de la Suharău încolo e altceva, ieși mai repede la asfalt, dar la noi… Iarna mai ales sîntem înfundați, e tare greu”, se plînge femeia trăgîndu-și baticul de pe frunte.

Ca ’nea Sănduleanu însă, nu mai cunoaște nimeni satul, asta o spun toți oroftenii. Și unde mai pui că e și om gospodar, are curte îngrijită și nu um­blă prin „crîșmele din sat” decît ca să mai vorbească cu lumea, că de de băut, nu bea. În fața casei are trei că­pi­țe de fîn bine clădite, acoperite cu ce­lo­fan prins în cîțiva pari mari înfipți în pă­mînt. Sătenii mă îndrumă înspre ca­sa lui din Oroftiana de Sus, „vezi că e ultima din sat, chiar la barieră, din­co­­lo de ca­sa lui vine fîșia, îs u­cra­i­nie­nii”.

Mai tare chiar decît moșu’ Ghiu, care a luptat împotriva rușilor, ’nea Sănduleanu îi urăște pentru că le-a mîncat pămînturile. Bătrînul are cam 70 de ani, e rotund la față și înalt, se ține drept și e mereu rumen în obraji. Respiră repede și sacadat de parcă ar urca mereu un deal cu o povară mare în spate și cînd arată cu brațele înspre lo­curile care odinioară erau ale ro­mâ­ni­lor, și mai greu răsuflă. „Înainte O­rof­tiana era comună, avea 7000 de locuitori, acum nici cu tot cu Suharău nu sînt atîția. Uite, aici, după deal, un­de vezi cruce ceea”, spune arătînd îns­pre două bețe de lemn încrucișate, a­co­perite de copaci, „era biserica din satul Frunza. Oroftiana se întindea pî­nă hăt-încolo, aproape de Prut. Doar ai­ci era teritoriul nostru, dar atunci cînd o fost războiu’, s-au setat gra­ni­țile, au venit rușii, au dărîmat tot și i-au trimis pe toți în Siberia. Toți românii în Siberia”, povestește ’nea Săn­du­lea­nu dînd din cap de parcă nici lui nu i-ar veni să creadă ce spune.

În locul spre care ’nea Săndulea­nu arată cu degetul nu este decît o poiană mare și mai la vale, Prutul. Bucăți din fortificațiile vechi au mai rămas încă, dar sînt înecate de vegetație și mulți dintre săteni știu de „Frunza” doar din auzite.

„Dar matale cum te înțelegi acum cu rușii?”, îl întreb pe bătrîn. Sprîn­ce­ne­le i se unesc într-o încruntătură a­dîn­­­că și alungă cu mîna primul gînd care îi vine în minte. „Ei, cum să mă în­țe­leg? N-am eu treabă cu ei. Uite, vezi acolo, jos, acolo e fîșia și partea aia un­de sînt copacii era a noastră. Acum e din Ucraina”, îmi răspunde ’nea Săn­duleanu, retrăgîndu-se cu pași repezi și mari înspre ogradă.

Casă de împrumut

Satul doarme la ora zece de seară, doar ’nea Ion se întreține la o discuție în fața porții cu „băieții de frontieră”. Stă chiar la ieșirea din sat, înspre pă­du­rea care îl ascunde cînd vii dinspre Su­harău. E tare supărat pe noi, pe ti­neri, pentru că nu mai muncim ca înainte și lăsăm pămînturile de izbeliște. ’Nea Ion din Oroftiana e om a­șe­zat la casa lui, țăran respectat în sat, om bine clădit, negru la față pentru că a stat toată viața în soare pe ogor și sprinten la vorbă. „Eu la Revoluție aveam 30 de ani de serviciu, dar murim și nu mai trăim noi vremuri ca atunci. Am fost o viață tractorist, am umblat prin toată țara, pe la Constanța, Timișoara, Giurgiu, Călărași și pe la Timișoara, Giurgiu, Constanța, ăhăă, pe unde n-am mai fost eu”, spune fostul agricultor arătînd cu mîna în zare.

Dar ’nea Ion e refugiat. S-a născut în Lunca, partea cealaltă de Prut și răz­boiul l-a purtat aici, de voie, de ne­voie. Nu a venit cu prea multă tragere de inimă, dar nici nu avea să rămînă „într-una din cele nouă comune ocupate de ruși”. Cu timpul însă și-a crescut rădăcinile pe pămînturile din O­rof­tiana și oricît de departe era tri­mis în campanii ca să lucreze pe cîmp, tot acasă se întorcea. „Acasă, adică aici, la Oroftiana”, punctează bărbatul.

’Nea Ion este unul dintre sutele de refugiați care au găsit adăpost după răz­boi și s-au stabilit în Oroftiana. Într-un sat despre a cărui măreție mai știu doar cîțiva bătrîni care doar pri­vesc de după poartă, dar nu vor să o spu­nă și altora.

Cristina BABII