La Fundoaia, vatra satului s-a preschimbat în pajiște

Din satul care se în­tindea odată pînă aproape de intrarea în pădure, astăzi, doar două femei mai dere­tică prin ogrăzile cu garduri puse de formă. Ulița care împărțea în două comunitatea este acum acoperită cu iar­bă înaltă pînă aproape de brîu, iar cîinii „bat” la vederea oricărui străin, semn că nici ei nu sînt prea obișnuiți cu prezența oamenilor. Fundoaia pare acum mai aproape de săl­băticie decît de Bărc, locul de care îl desparte doar un kilometru și spre care i-au migrat toți locuitorii.

În Bărc, județul Neamț, o uliță pră­­fuită împrăștie pulberile de colb la fiecare trăsură care apucă unul dintre cele două drumuri în care se bifurcă: unul spre cîmp și celălalt spre pădure. Dins­pre cîmp, hîrlețele și lopețile nu mai brăzdează pămîntul, iar sătenii se grăbesc spre case, să se adăpostească de ploaia pe care o anunță norii plum­bu­rii și fulgerele tăioase. Dinspre pă­du­re, de acolo unde odinioară era satul Fundoaia, se zăresc în depărtare un văcar și un cioban cu dobitoace la păs­cut, iar hămăitul gros al cîinilor răz­ba­te prin vîntul care s-a întețit. Ulița se îngustează tot mai mult cu fiecare pas și, la o sută de metri de la ce semăna cu o intersecție, iarba nu pare să fi fost deranjată prea curînd de pașii vreunui sătean. O fîntînă părăsită anunță că, demult, locul arăta altfel, iar poteca se continua pînă la ultimele case care po­pulau locul. Acum însă nu au mai ră­mas decît două locuințe în Fundoa­ia.

Distanța de la fîntînă pînă la in­tra­rea în pădure este mică. Dar florile de cîmp, de un galben viu, din iarbă, au crescut la cîțiva metri de arborii care ascund în întunecime vuiete prelungi ale adierilor de vînt. În față, drumul este păzit de niște cîini pe care glasul gutural al unei femei îi oprește cu un „Ia hai mai tăceți odată!”, ca să mă poată primi veselă în timp ce își curăță mîinile de pantaloni. „Poftiți, dar! Pof­tiți! Noi aici avem mulți cîini, dar nu vă fie teamă, ei nu mușcă pentru că n-au văzut niciodată hoți”, zice doamna Lenuța și zîmbește, lăsînd să se vadă din­ții roși de vreme, ca imediat să în­gai­me un „că pe-aici rar mai calcă pi­cior de om”.

Femeia se întoarce spre zare și, du­pă un gest amplu cu mîna, oftează: „E­rau aici pe vremuri 34 de familii. S-au mutat în sat la Bărc, iar locuințele le-au stricat și au luat dintr-însele ce se pu­tea, restul au lăsat aiurea”. Imediat du­pă ’89, locuitorii din Fundoaia s-au mu­tat în Bărc, cum cei mai mulți lu­crau în fabrica de postav de la Buhuși, ca să fie mai aproape. Gospodăriile al­că­tuiau o uliță mare, iar familiile erau aici cu tradiție, proprietari de hectare în­tregi de pădure spre nord. Dar „as­tăzi mai sîntem trei case, iar una e pa­ra­dită tare, nu o mai locuiește nimeni”, îmi povestește doamna Lenuța.

„Unde să te duci?”

Din satul de altădată, azi a mai ră­mas doar preocuparea puținilor lo­cu­i­tori pentru creșterea de animale și roa­de­le pămîntului. Doamna Lenuța lo­cu­iește împreună cu soțul și unul dintre cei șase copii, care are probleme de sănătate. Din pensia ei de „trei milioa­ne, a bărbatului de două și ajutorul de do­uă jumătate al copilului” le rămîn bani lunar, pe care îi păstrează la CAR, „pentru mormîntare, că acușica o să vie vremea”. Bordeiul sărăcăcios este la fel de înclinat ca pămîntul pe care a fost acum zeci de ani ridicat, iar ușile sînt strîmbe și ele. Femeia nu se plîn­ge de traiul simplu, „pentru că avem ani­ma­­le, vacă juncă în cireadă, iapă în pîrîu, opt oi la stînă, dar ne și-ajută co­piii. Băiatul de la Buhuși vine vinerea și mai prășește”, iar iarna aduce mașini cu care să le desfunde drumul. La 74 de ani, de 48 de cînd s-a măritat, a în­vățat să numească hectarul de pămînt „a­casă” și să îl trudească nu după pu­teri, ci „cot la cot cu moșneagul”.

Șopronul este încărcat cu lucerna pe care femeia a strîns-o mai mult singură anul ăsta. Își amintește că, în sat, țăranii încărcau șurile cu fîneț pentru animale, pînă să plece în Bărc, sau mai departe, unde și-au vîndut dobitoacele ca să stea „mai la lume”. Doar doamna Lenuța nu s-a mutat. „Unde să te mai duci?”, mă întreabă cu amă­ră­ciu­ne, cînd „nu are cine rămîne în casă da­că noi murim și cît om mai trăi ne ajunge ce-am strîns o viață”.

Iar fasolea pe care a îngrijit-o de cu primăvară o să-i ajungă pentru mul­te blide de mîncare, la vară, cînd ne­po­ții o să-i umple casa. „Asta-i viața o­mului, frumoasă. Cît e tînăr e să­nă­tos, dar nu îi nimeni sănătos acuma la noi, eu îs bolnavă, iar moșneagul și mai și. Dar parcă poți să nu faci treabă? Mi-am pus copiii la cale, de murit pot să mor mîine”, rostește bătrîna a­proa­pe șop­tit.

Doar munca e aceeași

înă la cealaltă casă a satului de o­di­nioară, iarba este înecată pe ju­mă­ta­te în glodul care s-a făcut din cauza plo­ii, cu o seară înainte. Spre sud, cioba­nul și-a adunat în jur toți cîinii turmei, în timp ce oile au împrăștiat pete ba al­be, ba negre, pe întinderea deluroasă. A­lături se văd dărăpănăturile unei ca­se lăsate în paragină, iar din gardul ca­re împrejmuia cîndva așezarea a mai ră­mas conturul pămîntiu al locului pe care nu a mai crescut iarba. Cea de-a doua casă arată mult mai îngrijit, iar grădina plină cu flori nu lasă privirea să cadă pe acoperișul cu țigle lipsă. Cîinele, care „bate” mai-mai să rupă lanțul, aduce în ușa locuinței o femeie plină, care face un semn cu mîna, în timp ce se apropie de gard. „Nu vă ui­tați că nu e perfect, că și eu îs bătrînă”, îngaimă tanti Marghioala pe un ton dis­tras, în timp ce ne studiază cu ochii ageri ai omului care nu a mai văzut demult picior de străin. „Am fost la prășit și cînd am văzut ce nori vin a­fa­ră, m-am întors. Acu haideți să vă dea mătușa un pahar de vin”, spune ca pe-un îndemn, în timp ce desface cîrligul porții șubrede.

După ce desfășoară pe masa din cur­te o mușama, pe care cîndva erau de­se­nate cîteva flori, fe­me­ia își proptește privirea pe copacii cu crengi plimbate de vînt și, după un mo­ment de liniște, mărturisește că „mi-e bine aici, că am pămînt, mun­cesc, am oleacă de pensie, nu multă și mă descurc destul de bine, am fetele ca­re nu mă uită”. Fe­me­ia de 82 de ani ad­miră zilnic prive­liștea pădurii de mai bine de 45 de ani. „Poate vă gîndiți voi că stau la capătul lumii, dar mai acum vreo 20 de ani e­ram chiar în mijlocul sa­tului”, mă a­nun­ță fără să-mi dea timp să privesc locul. În fața casei, un brad zvelt își a­run­că ramurile pe acoperiș, pe care în cîteva locuri l-a biruit, in­trînd cu țepii pî­nă în pod. „Bradul ăsta l-a pus soțul meu. El a pus doi, da’ unul l-am tăiat, că era drept în geam. L-am batjocorit oleacă, apoi o trecut. Ce, brazi îmi trebuiau mie?”, întreabă bătrîna rîzînd cu pof­tă, în timp ce face un semn din sprîn­cene, că i-ar fi ajuns pădurea din fa­ță.

Singurătatea, haine grele

Dacă nu ar fi singură, femeii nu i-ar fi greu. „Eu din casa mea nu pot să plec, deși fetele tot mă roagă. Pe mine nu mă lasă inima. Nici iarna. Ce? La oraș nu-i tot omăt?”, îmi spune, apoi oftează. „Au fost peste 30 de familii și canton a fost aici! Peste tot erau doar case, pînă spre pădure. Cînd o venit co­muniștii, le-o luat oamenilor pă­mî­n­tu­rile. Eu mă mir că mai sînt, cît am suferit, că noi am avut pămînt mult și tare-am fost chinuiți. Aveam o livadă frumoasă de meri. A venit și ne-a tăiat-o și au scos-o cu tractoarele”. Nici ru­gile și nici credința de atunci a femeii nu i-a înduplecat pe socialiști să cruțe vreun petec de pămînt din cele șapte hectare pe care le întreținea cu trudă. „M-am chinuit mult atunci, dar Dum­ne­zeu m-o ținut că am avut credință. Plîn­geam și le ziceam să îmi lase mă­car livada și nu mă ascultau”, își a­min­tește femeia întristîndu-se. Astăzi, sin­gu­­ra legătură cu Dumnezeu este preotul, care vine la sărbători să o spo­ve­deas­că. Ea nu mai poate acum să mear­gă la biserică, deși în tinerețe nu era slujbă la care să lipsească duminica.

Că în sat nu au mai rămas decît do­uă case a amărît-o pe femeie după ce bărbatul i-a murit, iar ea a rămas sin­gură. Degeaba a primit, după ’89, pă­mînturile înapoi. Livada nu mai era, nici vecinii cu care să meargă împreu­nă la munca cîmpului sau la vie, iar ea a fost nevoită să dea cinci hectare dintre cele șapte „la asociație”, pentru ca de restul să aibă grijă împreună cu fe­te­le ei, care o mai ajută în vacanțe sau la sfîrșit de săptămînă. „Și eu am fost în rînd cu lumea, nu te uita că acum am numai găini. Am avut vaci, oi, porci, cireada-i ici și le duceam imediat, făceam brînzărie și uneori se și strica de cîtă era de multă, acuma însă de cînd nu mai e moșul nu mai am ce să fac. Fac compoturi, dulcețuri, gemuri, bu­lionuri, pun pe iarnă. Că am grădină și ar fi și păcat…”, zice bătrîna zîm­bind mulțumită.

Fără curent electric și vizitată nu­mai cîteodată de copii, tanti Mar­ghi­oa­la întreține gospodăria mai mult de urît, dar serile îi sînt la fel de ne­plă­cute ca și nopțile tîrzii în care nu poate dormi. „Ziua mă iau cu treaba dar cînd intru și-s singură e foarte greu. M-am în­vățat și fără lumină, dar dacă dorm de­vreme de cu seară, nu mai dorm du­pă douășpe, apoi uneori nu pot să dorm înspre ziuă”. Singurătatea nu o spe­rie însă, ci mai mult o împovărează pe femeia care, cu douăzeci de ani în urmă, ieșea pe poarta aceleiași case în mijlocul unui sat. „Pămînturile le-au lă­sat pîrloagă cînd au plecat, oamenii ăștia, iar acuma pasc oile pe ele, tot ale lor sau ale celorlalți săteni din Bărc”.

Cînd drumul nu-i era atît de lung din sat pînă acasă, își amintește că a fost prădată de hoți. „Țin minte, cînd tră­ia moșul, mi s-a furat din găini, curci, cum țineam înainte. Am avut o oa­ie pe care am uitat-o de partea cea­laltă de gard și ne-a luat-o. Dar în rest, acuma nu vine nimeni. Ca să vie pentru așa ceva cineva, pentru furat, se lasă lehamite pînă ajunge-aici”, spune femeia pe un ton serios. O deranjează că „nu ai aici vorbă cu nimeni” și trec, uneori, zile și chiar săptămîni fără să aibă cui adresa un cuvînt. „Eu nu m-am mutat în sat că soțului meu așa i-a stat ai­ci toată familia din timpuri. Au ră­mas toți în Fundoaia, iar dacă eu a­veam un băiat, poate băiatul rămînea și el. Se rade satul ăsta o dată cu noi”, îmi zice bătrîna amintind de mî­năs­ti­rea de călugări despre care se aude că ar fi existat pe locurile astea înaintea sa­tului.

Și, la fel ca lăcașul de cult a cărui e­xistență nu o poate nimeni dovedi, Fun­doaia va fi fost un sat, poate, lîn­gă Bărc.

Livia RUSU