Rădăuți – Prut, satul care a renăscut din pîntecele hidrei

Cînd ploile sînt anunțate și cerul se înnegrește, clopotul clocotește. Se spune că dangănitul său împrăștie norii și alungă potopul de la oamenii credincioși. Însă cînd apa vine mișelște noaptea, neanunțată, rugăciunile nu se aud la cer. Ele se opresc în zidul puhoiului de vîrtejuri care se năpustesc în curțile oamenilor și rămîn acolo pînă cînd hidra se retrage. Rădăuțenii cunosc sălbăticiunea și știu cum îi joacă ochii cînd îi prind nepregătiți. Huruie, sare și dănțuiește peste colibele lor, iar după ce pleacă îi lasă învrăjbiți pe vecie. Bătrînii știu că în 2008 cineva s-a jucat cu viețile lor și s-a încăpățînat să nu dea drumul la digul din Ștefănești. Tot ei se întreabă, fără să primească răspuns, de ce autoritățile le-au ridicat case, iar sinistraților din Dorohoi „nu le-au dat nici o bucată de pîine”. Singura lor certitudine este că oamenii fără Dumnezeu se bucură acum cînd „cînd se anunță ploi mari pentru că «dacă vine Prutul mare, bogăția iarăși sare»”.

După-amiaza, peste satul Rădăuți – Prut, din județul Botoșani, atîrnă o li­niș­te înspăimîntătoare. Pî­nă găsești primii oameni trebuie să a­jungi în centrul satului, dar nici acolo, da­că nu ar fi școala, poliția, grădinița și un bar, nu s-ar întîlni o țipenie de om în cale. Case, în schimb, sînt cu zecile. Vreo 400 în total, dar locuitorii lor par­că-s rupți și azvîrliți departe de gliile lor, pen­tru că împrejur nu zbîrnîie nimic. Doi băieți ies cu ghiozdanele în spate și o apucă spre casă în pas vioi, pentru că, pînă să se așeze la masa caldă de prînz, au de mers trei kilometri peste deal și abia apoi intră în Rediu, un sat vecin, în care se fac numai patru clase. La graniță o mașină așteaptă să se ridice rampa și să coboare spre Lipcani, în Basarabia, în timp ce grănicerii scormonesc în jurul ei, ca după aur.

Satul întins ca-n palmă are un singur drum care se bifurcă și urcă spre Do­ro­hoi. Peisajul, însă, de pe strada lată care duce către Darabani, a încremenit. Un ta­blou ce descrie o natură moartă nu ar lă­sa atîtea sudori reci. De-a lungul șoselei, pe de-o parte și de cealaltă, terenul este îngrădit, gardul ruginit și buruiene cît vezi cu ochii. În unele locuri, mo­vi­le­le de pămînt, amestecte cu var, sticle și lemne se ridică de sub iarbă și se înalță cît un stat de om, iar dacă zăbovești mai mult în fața unui astfel de teren, printre holbură și gunoaie, tresare cîte un ochi de trotuar. În mijlocul pustietății acesteia tră­iește familia Neculai. Cînd am ajuns în dreptul casei lor, mătușa Elena, ajuta­tă de bunica Măndița, frămînta plăcinte și colaci, pentru liniștea celor adormiți, pe care o să-i pomenească în sîmbăta mo­­șilor de vară.

În curte, răsadurile din fața casei au ie­șit, puii aleargă și înfurie pisica, iar lem­nele-n cuptor pocnesc năprasnic. „Ma­tale vezi unde stăm noi? Din cauza Prutului, am un vecin la trei case și altul după curbă”, spune femeia întinzîndu-mi o cană de apă. Ne așezăm pe bancă și în­tr-un suflet, potrivindu-și șorțul, își varsă necazul. „În 2008 aici a fost grozăvia de pe lume. Era apa așa de mare, că a luat pe loc 50 de case, iar altele cu timpul s-au dărîmat. La mine se vedea numai crucea de pe fîntînă”, iar fîntîna ei este falnică, ca un puiet de brad tînăr, care se aruncă pînă la doi metri. Bunica Măndița, cînd ne aude, vine de la cuptor și comple­tea­ză „la mine în ogradă înotam ca într-un iaz, uite așa, cu o mînă înainte și cu cea­lal­tă din urmă”. Bătrîna se apleacă puțin de spate și înoată prin curte. Îi este urît să stea în casa ei pentru că-și amintește întruna cît de frumos era odată, cînd so­țul împreună cu băiatul său des­chi­deau ușa, și, după o zi lungă în cîmp, se a­șe­zau la masă. De cînd ei nu mai sînt nici bă­buța nu mai stă pe acasă, ci se lipește de rudele sale, iar mătușa Elena și bădia Va­sile, bucuroși de glas de om prin cur­te, o poftesc la ei zilnic.

Prutul mînios

Căsuța familiei Neculai este un chioșc proaspăt zugrăvit, de care stăpîna se plîn­ge înfundat, comparîndu-o cu lo­cu­ința de odinioară. „Am două camere și o săliță acum, dar înainte de nenorocire aveam aici o casă mare, cu terasă în față de la care au rămas acum numai scările”, care se ridică măcinate aproape de poarta de fier, veghind intrarea în grădinița cu ră­sa­duri. Înainte însă, pînă pe 16 iulie 2008, ornau odăile pe care cei doi soți le-au ridicat cu ajutorul părinților pentru ca cei cinci prichindei ai lor să aibă că­pă­tîi. În seara în care Prutul și-a luat birul de la rădăuțeni, era sîmbătă. Bădia Vasile abia terminase de ajutat un vecin cu căruța, priponise calul pe islaz și ve­ni­se să se odihnească. Cînd ceasul a bă­tut de ora 23.00, telefonul fix a zbîrnîit nervos, iar mătușa Elena, parcă simțind ce vine, a înțepenit și nu a vrut să răs­pun­dă. Atunci, bădia Vasile a ridicat re­cep­torul. Era băiatul lor care lucrează la fron­tieră. Îngrijorat ca de sfîrșit, îl în­tre­bă:

„– Tăticule, unde sînt caii?

– Pe toloacă.

– Du-te bre și ia caii că vine Prutul mare.

– Taci măi băiete că eu acum i-am dus și nu era nimic. Lasă-mă să mă odihnesc că am alergat pînă mai înainte.

– Bre tăticule, tu nu ești om normal. Du-te și ia caii că vine Prutul vîjîind și nu o să mai poți să-i scoți de acolo.”

Speriați, dar neputîndu-și imagina de­­zastrul care urma, cei doi soți s-au dat jos din pat. Au adus animalele de la islaz și la miezul nopții s-au apucat de cărat balastru cu căruța în spatele grajdiului, ca să nu năvălească apa în curte. „Dar am pățit ca omul care căra soarele cu o­bo­roaca. Noi căram pietriș acolo în spate și apa a venit pe dincoace, prin față, iar cînd am ajuns noi în ogradă, era deja la poartă” povestește mătușa Elena trezită ca dintr-un coșmar. Năucită de amintirile ne­gre, își face cruce și se apucă de în­vîr­tit coada colacilor. Pomenile morților cresc în tăvi, iar de la căldură ies din mat­că și se revarsă pe masă, însă aluatului te poți împotrivi, pe cînd apei nu. „Prutul venea așa de tare pe vale că-l auzeam ca un su­flu. Parcă era trenul pe șine așa făcea: Uuuuu! Eram afară, nu aveam nimic la mine, nici un act nimic, și deodată s-a luat lumina”, continuă femeia tresărind.

Cu ochii mari, aprope bulbucați spu­ne că apa se apropia ca un monstru fio­ros care aleargă pe întuneric să mănînce făp­turile omenești. Lor și celorlalți șase vecini de pe stradă le-a înghițit casa din­tr-o gură, iar în două ore numai barca circula pe vale. Tractoarele se împotmoleau în gunoaiele aduse de rîu, iar animalele nu puteau înainte fiindcă apa le acoperea pînă-n creștet. Degeaba s-a ținut Viorel, băiatul care muncește la gra­niță, de capul părinților pentru ca pă­rin­ții să scoată mobila și cîteva lucruri să le ducă la el, pentru că bătrînii au refuzat cu încăpățînare. Nu credeau nici dacă cră­pa pămîntul că o să trăiască inundații mai mari ca în ’69. Pentru ei, sfîrșitul era departe, deși pîndea după gardul din fața casei. „Cînd ne-a spus de mutatul lu­crurilor noi am început să rîdem. Du-te măi de aici, cum să strîng acum tot ce-i prin casă. Nu te teme că nu vine așa ma­re cît să ne acopere”, i-a strigat mama, încurajîndu-l. Însă s-a înșelat.

În scurt timp, jandarmii și polițiștii sosiți din împrejurimi le-au ordonat să-și părăsească locuința pentru că puhoiul nu se mai oprea și-i punea și pe ei în pericol. Cu inima în dinți, soții Neculai au ieșit din casă și au lăsat apa să-și facă de cap în curtea lor. Lăsată de stăpîni în mîi­nile curenților, locuința și-a deschis por­ți­le, neputînd să lupte cu vîrtejurile apă­să­toare. Atunci paturile, dulapurile și ce­lelalte lucruri au fost botezate cu de-a sila în apă spurcată și, peste puțin timp, transformate în insule plutitoare răsărite în mijlocul odăilor abia îngrijite de E­le­na. Toată agoniseala lor strînsă de pe ur­ma pămîntului și a animalelor se afla în pîn­tecele hidrei, iar de acolo au scăpat cu viață numai cîteva obiecte care au spart vintrele balaurului și, după ce au fost curățate cu apă binecuvîntată, au pri­­mit loc în noua casă a familiei. Dar cea mai mare parte au fost aruncate la gu­noi. După ce au stat în Prut trei zile și trei nopți, apa le-a ros toate încheietu­ri­le, iar dacă mîlul a putut fi spălat, pu­tre­ziciunea nu a putut fi lecuită, pentru că se împînzea ca niște celule canceroase. „Nu am mai putut scoate absolut nimic. Casa mea nu era dărîmată toată. Numai un perete din partea dreaptă era căzut și acoperișul. Dar dacă a zăcut apa aceea atîta timp, nu mai puteai sta într-însa și am doborît-o la pămînt cu buldozerul și cu excavatorul, iar lucrurile pline de mîl le-am încărcat în remorcă, ce am putut, am spălat, ce nu, am aruncat și asta s-a a­les dintr-o viața muncită de doi oa­meni”. Rostind ultimele cuvinte, mătușa Elena se ridică de pe scaun. Ia cîteva tăvi de pe masă și începe să le curețe de aluatul prins. Mînioasă, rîșcîie vasul de tablă înfingînd cuțitul în materialul de ne­pă­truns, iar acesta ca să riposteze, țipă strident.

„Apa care a venit, să știți dumnea­voastră, că pe-o seamă i-a îmbogățit, iar pe o seamă i-a sărăcit. Noi nu am avut ci­ne știe ce casă, dar am avut trei ca­me­re, verandă, grajd cu două odăi, săliță și că­mară, iar după apă, de la Guvern ne-au făcut un magazin”. Acesta-i necazul ca­re-o roade de patru ani pe mătușa Elena. Du­pă prăpăd, oamenii și-au pierdut cu­ge­tul și cînd soseau ajutoarele își rupeau picioarele și mîinile ca să ajungă la ele. Și mai urîți decît cei care se trînteau pentru un kilogram de zahăr sau un televizor, femeii îi sînt rădăuțenii fără de lege, care veneau viclenește și declarau că și lor Prutul le-au distrus casele, deși rîul abia le intrase în curte. Pe ei poartă necaz și azi, pentru că dacă la ea apa a doborît două case și a năucit curtea întreagă, îm­pin­gînd acareturile la voia întîmplării, Pri­măria i-a ridicat o căsuță modestă, fă­ră prea mult spațiu la dispoziție.

Și de același program au avut parte și familiile care au fost doar atinse de Prut, cele care nu și-au văzut ducîndu-se pe apa sîmbetei averea toată. „Uite, la An­ton Prutul nu i-a rîschit (n.r. dărîmat) ca­sa, dar a avut apă în odăi. Și lui primăria i-a făcut casă cum mi-a făcut mie. Iar el a avut o cameră și un holișor, nici tu lu­mi­nă, nici televizor, nici frigider, nimic. Cum mi-a dat mie că am avut două a­ra­gazuri, două frigidere, așa i-a dat și lui. Nu a fost bun programul acesta. Ai avut o cameră și o săliță, atît să-ți facă”, ho­tă­răș­te mătușa Elena, mai bolborosind ce­va către bunica Măndița. Și bătrîna-și a­min­tește cum alergau oamenii pe ulițele satului după mobilier și după electrocasnice. Chiar era acolo în mulțime o babă care după ce a primit butelia și aragazul se învîrtea în jurul lui să vadă de unde să-l deschidă. Bătrînica nu văzuse în via­ța ei cum se dă drumul la butelie sau cum se aprinde ochiul de-asupra pentru că în bordeiul ei gătea mîncarea tot anul pe soba de lut. „A ridicat case la toți la fel. Cum i-a făcut ăsteia că a avut o co­cioabă, fără lumină, așa ne-a făcut și no­uă. Cum mi-a dat mie aragaz, frigider, tel­evizor așa i-a dat și ei care nu știa să le folosească”, spune femeia, după ce re­vine iar la nedreptățile de după potop. Acesta, după cum crede Elena, s-a năs­cut deoarece autoritățile „nu au vrut să dea drumul la barajul de la Ștefănești, pen­tru că ar fi vrut Botoșaniul sau nu știu cine ca să dispară Rădăuți-Prut de pe hartă”.

Tăriceanu comandant

Nici nu apucă să-mi explice de ce cre­de una ca asta, că pe poartă intră a­pă­sat bădia Vasile, care se poartă după tra­di­ția satului cu cămașă deschisă la piept, pantaloni călcați la dungă și pălărie cu borul îngust. Vine de la Primărie și se pre­gătește să meargă la lucernă, dar î­na­inte de muncă un gît de țuică dă putere. „De ce credeți dumneavoastră că au ve­nit pompierii să salveze lumea din sat? Că au știut că așa o să se întîmple, iar nenorocirea a venit pe capul nostru din cauza conducerii care nu a vrut să dea drumu la dig”, spune moșul, la fel de sigur precum era mai înainte soția sa. Cît mai povestește el despre cum a fost în ’69, cum s-a trezit tot în miezul nopții cu Prutul în ogradă, femeile aranjează jarul cu un par lung, care se aprinde cînd intră în gura cuptorului. Mătușa Elena pășește ușor lîngă foc, așază pe plită tă­vi­le cu cornulețe și se duce la fîntînă cu găleata de apă. Femeia durdulie merge legănat, iar cînd se întoarce, rozul din o­braji capătă nuanțe roșiatice aprinse, pre­cum limbile de flăcări care se înalță spre hornul cuptorului. Bunica Măn­dița, în schimb, este iute ca un copil agitat. Firavă și mititică, bă­trîna aleargă cînd la masă ca să ungă cu ou ultimele bu­nă­tăți croite de nepoata sa Ele­na, cînd la plită ca să ur­mă­reas­că plă­cinte­le să nu iasă din tăvi. Din ca­pă­tul me­­sei, moș Vasile le îndrumă, le po­ves­teș­­te ce-a mai întîlnit prin sat și se pre­gă­tește să le dea ziua bună, că el are de cosit iarba din șes.

Dar, amintindu-și de inundații, se în­toarce de la colțul casei și-mi mai spune. „Eu i-am auzit cu urechile mele cînd spu­neau «nu dați drumul la dig că pleacă Iașul». Eram cu vitele pe lîngă barca lor și spunea unu cu capul alb, Tăriceanu cred că era, «nu dați drumul la dig, că plea­că Iașul și Galațiul»”, rostește ac­to­ricește bătrînul, în timp ce soția sa îl a­pro­bă din cap, semn că bărbatul care a dat ordinul a fost chiar fostul premier al României, Călin Popescu Tăriceanu. A­prins de aceste vorbe și de faptul că jan­darmii veneau și-i obligau să pă­ră­seas­că locuința, bădia Vasile a plecat și-a stat în vagoane numai pe moment, pentru că era noapte și nu putea ști de unde vine șuvoiul. De cum au dat zorii, însă, moșul s-a întors la casa sa și cu sufletul gîrbovit s-a instalat într-o căscioară mai mare cu cîțiva centimetri decît cușca cîinilor săi. Era cocioaba în care dormea vara lîngă oile pe care le păstorea pe dealuri. Atît de mult a ținut la mioarele sale încît, atunci cînd a închis stîna, și-a adus lădița încropită din două scînduri acasă, s-o vadă mereu. Nu avea de unde ști că într-o zi cușca îi va fi singurul a­dă­post. „Uitați, acolo am dormit pînă a dat gerul. Am în ea și acum pernă și plapumă, iar dacă vă uitați la ferestruică, o să vedeți mîlul în care am stat”, spune moșul, în timp ce mă îndrumă în grădină, spre grămada de pietroaie pe care a co­co­țat cocioaba. Acolo sus, căsuța mare cît o ladă de faină, stă proptită pe o parte, iar pe geamul mic cît o palmă, încă se mai văd urmele degetelor care au șters mocirla ca să vadă dacă s-a luminat de ziuă. Alături, caii pasc liniștiți. În urmă cu patru ani, așezați lîngă cocioaba stă­pî­nului, suflau puternic ca să-l în­căl­zeas­că.

 „Eu i-am auzit cu urechile mele cînd spu­neau «nu dați drumul la dig că pleacă Iașul». Eram cu vitele pe lîngă barca lor și spunea unu cu capul alb, Tăriceanu cred că era, «nu dați drumul la dig, că plea­că Iașul și Galațiul»”, rostește ac­to­ricește bătrînul, în timp ce soția sa îl a­pro­bă din cap, semn că bărbatul care a dat ordinul a fost chiar fostul premier al României, Călin Popescu Tăriceanu.

Împrejurul curții familiei Neculai es­te atîta singurătate și pustietate încît nici cîinii nu mai latră cînd văd străinii apropiindu-se. Dau din coadă și caută în­­drăzneț cu ochii căutătura omului, pen­tru că rar se întîmplă să mai vină ca­re­va de-al casei cu cineva în ogradă. Pe locurile în care înainte se înălțau casele vecinilor, acum buruienele se ridică cît un stat de om. „Aici aveam vecini buni, cu casă sănătoasă și uitați acum mă în­con­joară o grămadă de gunoaie și stoguri întregi de iarbă”, spune necăjit bătrînul. În stînga sa, un schelet de trei odăi înclinate stă să se prăbușească, iar în dreapta nu se mai deslușește decît niște fier rugi­nit. Departe, cam la doi kilometri, se ză­reș­te satul Lipcani, prima localitate ba­sa­rabeană de după graniță care a fost și ea înecată de multe ori în Prut.

Îl întreb pe bădia Vasile dacă a trecut vreodată dincolo, la vecinii cu care ne înfrățim, iar el răspunde rîzînd că a pășit în Basarabia o singură dată „și a­tunci pentru că pescuiam și nu eram a­tent. Dar imediat au venit la mine mi­li­ție­­nii și am ieșit de pe teritoriul lor”. Cît mai stăm în grădină, trasăm cu degetul cursul Prutului printre copacii înalți pe care-i găzduiește pe coasta sa, iar moșul se minunează încă o dată de forța care a avut-o dacă a străbătut rîul atîta cale și tot i-a cuprins de jur împrejur, mărun­țind lucrurile din curți și mutînd satul mai la deal, pentru că pe locul unde prinsese ră­dăcini, terenul a fost declarat inunda­bil. Acolo, pe colina pe care s-au ridicat a­proape 100 de gospodării, oamenii o duc greu, pentru că terenul acela în trecut era folosit de oieri și de văcari ca să se odihnească animalele la amiază și, cu anii, pămîntul s-a bătucit, spune bă­trî­nul. Pe dea­lul sterp apă nu este, iar unele case nici lumină nu au trasă. De mila lor, moșul aproape că plînge. Și el trebuia să se mute de pe pămîntul socrilor, dar a stăruit atît de mult că nu se îndură să-și lase curtea pustie, încît a primit în cele din urmă a­probare de la primărie să construiască o clădire pe vechiul teren. „Noi aici mai vedem o pasăre, un cîine, ei acolo însă nu țin o vietate, nimic. O să se săl­bă­ti­cească, cu toții, săracii”.

Cimitirul vecinilor

După gospodăria familiei Neculai, pe­isajul arid iar se instalează. Satul pare mai degrabă o localitate antică din care timpul a măcinat cîteva obiective din că­ră­midă, decît una specifică zonelor ro­mânești cu dealuri, în care casele sînt a­du­nate și aproape unite una cu cealaltă. Pri­veliștea de pe partea dreaptă mă cu­tre­mură. În mijlocul unei curți verzi, o vie bogată atîrnă nearanjată pe bolta din fier, făcîndu-mi semn că înainte țină um­bră la o casă. Acum însă hidra a înghițit o­dăile de altădată, iar vița de vie se u­su­că de dorul anilor cînd poamele-i erau cu­lese în cîntec și dans străvechi. Pînă pe dealul sinistraților, teatrul cu buruieni mă urmărește, iar singurele vietăți care a­mintesc de Rădăuțiul bine gospodărit sînt cîteva vite lăsate să pască în curțile părăsite.

Pe tanti Tinca o găsesc în grădină, îm­biindu-și caprele să bea apă. Bătrîna de 73 de ani s-a obișnuit cu o curte sim­plă, chiar dacă încă mai trece pe la gospodăria care s-a scăldat în Prut. Curtea bătrînei înainte de potop era mare, dar a­cum are numai zece hectare, cît i-a vîn­dut Primăria, adică suficient cît să să­deas­că cîteva legume pentru ea și pentru soțul ei și să semene niște lucernă pentru două capre. Animalele sînt singurele a­veri pe care le-a salvat din gospodărie, „restul a mers la foc”, șoptește femeia. Cînd a intrat în sat vifornița, bătrînii dor­meau. „La un moment dat eu am ieșit a­fa­ră să văd dacă îi ziuă și cînd am ieșit ră­geau vițeii, guițau porcii și urlau cîinii”. În același timp, pe stradă jandarmii alergau de la o casă la alta să salveze oa­me­nii. Atunci bătrîna a ieșit la poartă să vadă ce se întîmplă:

„– Dom’le vine Prutul peste noi?

– Da’ matale nu știi că-i deja aici? Ia du-te în grădină să vezi că apa e acolo și se îndreaptă în ogradă iar apoi, dacă-i cum ne-au spus la telefon din Ucraina, o să intre în toate casele din cale.

– Cum dom’le, acum e sfîrșitul?

– Acum mamaie, acum”.

Dezmeticită de-a binelea, bunica Tinca s-a repezit în casă și-a trezit soțul, au luat caprele și cîinele cu ei și au plecat. În urmă, balaurul de apă venea trosnind, iar la un moment dat grajdul fami­liei s-a dărîmat. Atunci „cățelul ăsta ne­gru, cînd s-a auzit buuum, pe loc s-a în­tors. A mers pînă la o casă vecină cu a mea și de mare ce venea apa s-a oprit și s-a întors la noi. Cum a ajuns aproape, a stat un pic și iar s-a dus. Iar a ajuns la vecini, iar nu s-a îndrăznit să intre și iar venit înapoi schelălăind. Așa de mare a fost apa. Pînă sub streșină la noi”. Hidra, își amintește tanti Tinca, nu s-a săturat cu case, ci a supt și viețile a două femei. Pe una bolnavă de varice a înconjurat-o și a dus-o în larg, iar pe cealaltă a izbit-o cu capul de un gard, lăsîndu-o să zacă fă­ră ca sătenii să-i poarte rînduiala de în­mor­mîntare. „Nu era nimeni la mort. Nu avea cine să o care la groapă, și mai rău nu aveam unde s-o îngropăm. A trebuit s-o ducă primăria în cimitiriul din Rediu că la noi și crucile pluteau”, mai spune bătrîna.

Cît povestim noi despre apele învolburate stîrnite din Ucraina și Polonia, ușa casei din bolțari se deschide și moș Gheorghe se apropie foarte încet. Spri­ji­nit în băț, bătrînul vine la poartă, fără să scoată un cuvînt, și-i întinde mîna fe­me­ii. Ținea ascunsă în palmă o pastilă albă, măruntă. Tinca o dă pe gît și-i mul­țu­mește. De la inundații i se trage răul. A­tunci cînd trebuia să umbli pe toate drumurile pentru că veneau ajutoare. Ma­te­ria­le, alimente, bani și lucruri se dădeau după cum ajungeai la rînd. Dacă erai prin­tre primii, găseai întotdeauna ce era mai bun, dacă erai mai la urmă prindeai doar ce nu le plăcea altora. Și așa, gî­fî­ind, de la „module”, adică vagoanele în care locuiau, la primărie, de la primărie la poliție și iar la module, s-a îmbolnăvit bunica Tinca de inimă, iar bunicul Gheor­ghe la ochi. Pe amîndoi i-au operat co­piii la Brașov și de atunci dorm cu pun­ga de pastile la capătul patului. „Am stat șapte luni la module, în tablă. Degeaba ne-au dat calorifere și reșouri că frigul și stre­sul tot ne-au mîncat. După ce ne-am mutat aici în aprilie, eu m-am îm­bol­nă­vit vara, iar moșneagul toamna”, zice bă­trîna plîngînd încetișor.

Mai la deal de casa Tincăi, zeci de chioș­curi ca și al ei nu sînt locuite. Oa­me­nii ori au început să-și facă acoperiș pe vechiul loc, ori au plecat la copii prin țară. Și mai sus însă, peste 60 de locuințe au stăpîni bătrîni și curți pustii, fără ca măcar un pui care să ciupească iarba dulce de primăvară. De cînd primăria a înălțat case pentru oamenii inundați, le-a făcut și stație pentru microbuze, iar bu­nica Tinca mereu le amintește șoferi­lor s-o lase în cartierul cu sinistrați. Ei în­să, o corectează. „Nu-i mai spune ma­ma­ie așa, că nu sună frumos. Spune-i Pi­pe­ra, că e plăcut”.