Bogdan Lupescu: Geo Bogza e demodat pentru că nu mai interesează pe nimeni cum mușcă o femeie dintr-un măr

Opinia VECHE: Ați luat-o vreodată așa pe cîmpuri, prin munți, aiu­rea, fără vreun traseu prestabilit, în căutare de subiect de reportaj?

Bogdan LUPESCU: De obicei, îmi fac temele de acasă, aproape că subiectul e deja scris în cap în momentul în ca­re pornesc, dar dacă nu se potrivește, atunci trebuie neapărat, dacă sînt prin Baia Mare, să inventez cumva un alt su­biect și atunci mă documentez la fața locului, întrebînd oamenii bătrîni, intru într-o cîrciumă. Mai fac documentări pe la presa locală sau la consiliile județene, pentru că noi avem cu predilecție su­biec­te din astea, oameni izolați, sate de­men­te, magie populară.

Contează mult și specificul revistei, dar mă orientez la fa­ța locului, niciodată nu fac reportaje din­tr-astea eminamente spontane. Îmi tre­buie neapărat niște te­me mari și am mirosul ăsta pentru oa­meni.

O.V.: Bun, aveți tema și omul. Dar cum reușiți apoi să vă îmbrăcați personajele într-o aură anume, de par a fi rupte din alte timpuri?

B.L.: Mi-am creat un fel de instinct de a mirosi un bun povestitor. Îl simt din prima, îmi dau seama doar văzîndu-l dacă ar putea fi personaj sau nu, sau da­că mi-ar recomanda un alt personaj, even­tual.

O.V.: Majoritatea sînt preoți, că­lu­gări sau oameni foarte credincioși. Ați putea scrie vreodată despre un șan­tierist, de exemplu?

B.L.: Categoric, sînt cu urechile ciu­lite și cu antenele deschise într-adevăr spre absolut tot ce mi se întîmplă în fie­care zi. Am o nevastă care zice că aproa­pe tot ce aud ascult de parcă ar fi numai subiect de presă – pe cuvînt! – pentru tot ce m-ar putea duce la subiecte din astea mari. Am scris un reportaj, de exemplu, de două pagini și despre vecina mea de bloc, doamna Suzana, cu care am vorbit odată cinci minute, pentru că mi se părea interesant ce spunea despre viața ei. Mereu sînt așa, un fel de receptacul la poveștile astea, cîteodată chiar sînt anti­patic pentru că aproape nu mai pot vorbi normal cu oamenii, parcă le iau interviuri.

O.V.: Și scrieți despre toți cu la fel de multă emoție?

B.L.: Nu aleg decît subiecte care mă emo­țio­nează în ultimul timp, altminteri, aproape că nu pot scrie. Dacă n-au emo­ție, nu mai scriu. M-am dus în Deva, de exemplu, să fac reportaj cu o poștăriță care mergea prin creierii munților ca să ducă 20 de km poșta la niște oameni singuri din nu știu ce că­tune. Cînd am vă­zut-o, nu mi-a plă­cut, nu m-a emoționat și nu am scris. Deși femeia avea o po­ves­te, pînă la ur­mă, o făcea ca o mașină. Nu avea emo­ție.

O.V.: Cum e un personaj cu „emo­ție”?

B.L.: Nu știu, transmite și-și transmite povestea, reușește să dea deoparte, ca niște ștergătoare de parbriz la o ma­șină reziduurile astea care îl trag în jos și care-i știrbesc din valoare. De pildă, pentru femeia asta era o simplă meserie pe care o făcea mașinal. Trebuie ca su­biec­tele să aibă măcar un centimetru de înălțime deasupra faptelor pe care efectiv să le relatezi. Cam asta ar însemna poveste, să relatezi ce se întîmplă și totuși să aibă măcar puțină semnificație. Dacă un personaj încurcă credința lui în Dumnezeu cu faptul că a fost la C.A.P. și cu viața grea pe care a dus-o, atunci nu. Sînt tot felul de reziduuri din astea care trag foarte mult în jos poveste. Re­por­tajul mi se pare cel mai liber gen li­te­rar, pînă la urmă, cu o singură con­di­ție, să nu minți.

Porecla mea, la Formula As, e domnul „Exces de documentare”

O.V.: E un gen literar care nu se prea practică. Dumneavostră pe ale cui reportaje le citiți?

B.L.: De la noi, a fost un jurnalist, Braniște, de la care am învățat multe. Mai este și Brunea Fox, care însă mi se pare demodat, nu s-ar mai putea scrie ni­ciodată așa. Geo Bogza, la fel, pentru că nu mai interesează pe nimeni cum mușcă o femeie dintr-un măr. Cornel Nis­to­res­cu mi se pare vîrful în reportajul românesc din ultimul veac. La fel, Sîn­ziana Pop, care mi se pare un reporter pur-sînge. Ea știe să se întîlnească cu un om și să afle de la el ceea ce nici el în­suși nu se gîndea vreodată că va spune într-o oră de interviu. Deși nu mai scrie în ultimul timp, e o dihanie care reușește să scoată din personaj totul, într-un timp foarte scurt.

O.V.: Despre reportajele dumea­voastră s-a spus mereu că sînt spiritu­ale, scrise din suflet, parcă. Cît timp ar trebui să petreacă un reporter cu per­sonajul său, în ce manieră să îl stu­dieze, pentru a-i provoca asemenea des­tăinuiri?

B.L.: Din păcate, trebuie să știi că re­portajul e un gen de lungă întindere, cî­teo­dată ai nevoie să te întorci. Uite acum am predat un text cu o bătrînă de 103 ani la care m-am mai întors o dată, după o lună, doar ca să văd dacă nu cumva se contrazic poveștile cu cele spuse data trecută. E un gen foarte costisitor, un gen de lux care necesită și fotografii, și deplasări lungi. Depinde foarte tare de subiect, el îți comandă timpul pe care trebuie să îl petreci cu personajele.

Une­ori, excesele de documentare, o jumă­tate de oră în plus pe reportofon e balast, te încurcă și mai tare. Trebuie să știi cînd să spui punct, cînd ți s-a rotunjit po­ves­tea în cap. Asta chiar dacă eu am porecla, la ziarul ăsta, domnul „Exces de documentare”. Cînd e vorba de cîte o po­veste din asta mai romantică, nu contează chiar toate datele.

Lina VDOVÎI