Unirea sexelor în Blonda din Vaslui

Pe Blonda, travestitul din Vas­lui, o știe toa­tă lumea, „de la gară pînă la moară”. Dacă acum aproape zece ani, oamenii se cruceau cînd o vedeau, își scuipau în sîn sau chicoteau pe la spatele ei, săltînd din umeri, astăzi, cînd apare pe stra­dă, cu părul de cu­loarea spicului, pomeții accentuați și blugi mu­lați, vasluienii o salută. Doar ăia mici, țîncii din gura cărora întrebările curg gîrlă, mai rostesc: „Mami, dar ce e? Bărbat sau femeie?” pentru ca apoi să o zărească pe Blonda zi de zi, hă­lăi­duind pe străzi și, într-un final, să o accepte. Nu se vor întovărăși, cel mai probabil, dar nici nu-și vor mai lungi gîturile fără rost. „Soro, sînt așa cum sînt și gata. În orașul meu, pot să ies măcar cu toate poalele în cap. De frică sau de admirație, nimeni nu o să se ferească de mine”.

Nu-i loc de genul masculin în spovorăiala noastră. „Dacă mama și-a dorit o fată, eu ce să fac? Uite că Dumnezeu nu i-a dat o fată în totalitate, dar ea a ținut morțiș să mă poarte ca una”. Îi cumpăra ro­chii, pă­puși, iar cînd o scotea pe Blonda, pe atunci prezentată drept Daniel, în oraș, vecinii se minunau. Băie­țe­lul cu ochii de culoarea frunzelor și buze pline le zîmbea cochet dintr-o rochie cu dantelă și sandale pentru domnițe.

„Cînd am înaintat în vîr­stă, cred că pe la vreo 7-8 ani, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, că simțeam o atracție pentru băieți. Mă încîntau cei care erau mai mari. Mai ales dacă era și frumușel, că­deam din prima în patimă, mă în­dră­gosteam într-o secundă”. Cînd ieșea afară, la joacă, se aprindea ca un chibrit atunci cînd nu primea ro­lul cuvenit în jocurile „de-a mama cu tata”. „Erau niște scandaluri de eram cunoscută în toată mahalaua. Toți ziceau: «Daniel cînd vine ne stri­că jocul, dacă nu îl punem să fie mamă»”.

Bahmuțeanca e bărbat

Nu s-a sinchisit niciodată de cum arată. „Eu mi-am trăit viața, soro, exact cum am simțit și cum am vrut. Femeie m-am simțit, femeie am fost! Am și recunoscut din pri­ma”. Chiar dacă degetele de la mîini îi sînt groase și pieptul plat. În fața mea, așezat cochet pe o ca­na­pea, cu voce subțire și genele date cu rimel, cu mustața rasă și camuflată cu fond de ten și cu părul blond prins într-un coc, Daniel nu mai e băiețelul cu garoafă în mînă din poza alb-negru. Pe vremea ace­ea, în clasele primare, era tuns scurt, ascuns în sacou și pantaloni băiețești, zîmbind timid la cameră. Peste ani, îl văd într-o altă foto­grafie, cu pletele castanii despărțite de o cărare în creștetul capului, lîn­gă alți doi tineri, slabi ca niște scînduri.

Așa i-a fost scris Blondei, să simtă femeiește într-un corp de băr­bat, precum o muscă într-o pînză de păianjen. Se va descotorosi de carapace în viitor, dar nu acum. De altfel, primul ei prieten, un Dorin sosit dintr-un sat în clasa a treia, a fost atras de ciudățenia ei. „Fiind și vecini așa, s-a înfiripat o prietenie între noi care între timp a depășit limita. Relația a continuat pînă un­de­va pe la 15-16 ani.

La școală eram bun la învățătură și profesorii, cu toate că auzeau diferite zvonuri, preferau să tacă și să se facă că nu văd”. Se comportau de parcă erau legați, chiar dacă mama lui Dorin, „o țigancă măritată cu un inspector, femeie de biserică, nu înțelegea de ce dormeam cu băiatul ei”.

De vreo trei ani, se iubește cu un alt băiat, un coleg de serviciu. Îi despart cîțiva pereți și 15 ani, iar șefa, una dintre cele mai bogate femei de Vaslui, nu contenește să o alinte și să o „drăgănească. Uneori, cînd mai glumim așa, îmi spune că sînt o vagaboandă, o neserioasă. Dar ce să fac dacă m-am născut mai aventurieră, așa?”. Are noroc că fa­mi­lia care deține afacerea o cu­noaș­te de pe vremea primilor pantofi cu toc.

Colegii îi numesc Bah­mu­țean­ca și Prigoană. „Noi sîntem acuma certați, de pe 25 ianuarie, el încă nu știe ce vrea de la viață. Dar nici eu nu pot să bat cîmpii, să îi promit nu știu ce, să ne mutăm împreună sau așa. Nu mă visez în rochie de mi­reasă și cu o droaie de copii, deși, pentru prima dată, m-o lovit și pe mine Cupidon”. Apoi, mîine-poi­mîine apare o femeie în viața lui și Blonda rămîne cu buza umflată, „pot să mă ridic eu măcar și cu pi­cioa­rele pe tavan”.

În armată, cuvintele sînt neputincioase

Cu cîțiva ani în urmă, a început un tratament hormonal pe care îl făcea din capul ei, fără suprave­ghe­rea medicului, deși primise diag­nosticul de disforie transsexuală. „Am fost internată la spitalul «Sf. Spiridon» din Iași, la endo­crine. Oamenii au fost încîntați, mi-au pus diagnosticul, mi-au urat succes. Bine, ei te trimit mai departe, cred ca la Psihiatrie, acolo unde mai trebuia să mai fac niște teste, dar eu nu am mai mers”.

Auzise de la un amic „de su­ferință” că se va transforma treptat în femeie. Și, într-adevăr, vocea i se subțiase, căpătase niște apucături feminine, iar sînii îi crescuseră ca unei adolescente de 11-12 ani. „E­rau așa, ca niște merișoare, tari și mi­cuți”. S-a oprit cînd au scos pre­paratul din farmacii.

Dacă arăta la fel și în perioada în care voiau să o ia la armată, îi con­vingea mai ușor pe „demenții de acolo”, care, deși o priveau ne­gru pînă în suflet, „voiau acte”. Așa a stat Blonda o noapte la Spitalul Militar din Galați, între soldați cu fel de fel de răni. „«La noi vorbesc actele, tu adu-ne hîrtia». Cînd m-au văzut și-au făcut cruce. Mi-au zis că trebuie să fii tîmpit să nu vezi că eu nu aveam ce căuta în rîndul ar­ma­tei”. Pentru că s-a dichisit precum o făcea mereu: geacă și pantaloni de piele mulați, tocuri, părul despletit, lăsat în bătaia vîntului. „Puteau să jure și pe dracu’, că tot nu eram bărbat de care voiau ei. Am obținut diagnosticul și m-au trimis la defilat. Sînt ce sînt și gata!”.

„Procesul”, de Blonda-travestitul

Dacă nu-și duce somnul pînă la capăt, umblă toată ziua ca o „curcă dementă”. A ținut morțiș să-și obiș­nuiască vasluienii cu nebunia ei. E gălăgioasă, extravagantă, intră în vor­bă cu oricine, dar nu-i lasă pe toți să o tragă de limbă. Pînă aici însă, a fost cale lungă. Cînd a sunat-o un prieten, mai mulți ani în urmă, și a chemat-o la bîlci, în afara ora­șu­lui, Blonda s-a pricopsit cu o spe­rietură „de moarte”. În timp ce trecea, cu gîndurile aiurite, un podeț ca să ajungă la întîlnire, vreo cinci indivizi chercheliți au făcut un cerc în jurul ei. „Eu, știind că toată lu­mea mă acceptă, am văzut atunci și reversul, răutatea din oameni. Tipii au încercat să mă violeze, au avut loc niște îmbrînceli” și nu s-au oprit pînă cînd, în învălmășeala aceea, Blonda a alunecat de pe punte drept în apa pîrîului. „Atunci s-au speriat, unul m-am scos din apă, m-au văzut udă și s-au panicat”, lăsînd-o acolo răvășită, în întunecimea nop­ții.

De aia e celebră acum. La procesul care a urmat a participat tot ora­șul. Adunătura de curioși își ciu­lea urechile și se holba ca la circ. Cînd judecătoarea, „din Iași, ia aminte”, i-a întrebat de ce s-au luat de Blonda, răspunsul indivizilor a fost decisiv. „«Păi a trecut pe lîngă noi și mirosea a femeie și pentru că se poartă ca o femeie, am crezut că asta vrea»”. De colo, judecătoarea: «Atunci, dacă și eu trec pe lîngă tine, trebuie să mă aștept să fiu trîntită la bordură și încălecată?»”. S-au rugat de ea săptămîni întregi, pînă cînd transsexualul i-a iertat. „So­ro, am cedat, iaca, îs miloasă ca o femeie”.

Viețile din jurul celor două identități

În adîncul sufletului, nu se com­place în forma asta intermediară. „Sînt o corcitură, mi-aș dori să mor femeie”. Și nu e un moft oarecare. Blonda nu s-a simțit niciodată Daniel. „Eu oricum am trăit o viață de femeie, nu de bărbat, dar, de la un timp anume, începi să ai pretenții mai mari de la corpul tău. M-am ajutat de diferite artificii, machiaj, creme, îmbrăcăminte, pe­ruci, la un moment dat astea nu te mai mulțumesc. Cînd mi-a zis prietenul meu : «Vai, ce bine era dacă erai femeie, te luam de nevastă», atunci mi s-au scufundat corăbiile”.

Le va face pe toate, dar nu acum, cînd trebuie să le poarte de grijă fratelui orb și mamei cu insuficiență cardiacă de gradul I. Cînd pășește pragul casei, se năpustește spre patul femeii și îi ascultă atent respirația. „Cînd știu că o las numai pe ea și pe el în casă, doi bolnavi, mereu mă întorc cu inima cît un purice. Apoi iarăși, dimineața mă scol să văd dacă nu e vie, mă duc și îi ascult inima, să nu se fi întîmplat vreo nenorocire pe timpul nopții”. De asta a și rămas în Vaslui și nu a căutat vreo capitală europeană în care să se aciueze, precum au făcut-o alți prieteni „în problemă”.

Diseară, după muncă, va res­pecta ritualul. Apoi le va hrăni pe Alaska, Tigrișor și celelalte trei pisici, își va pieptăna cu atenție pă­rul și nu va lipi geană de geană pînă în zori de zi. Asta chiar dacă în vis e „femeie adevărată”.

Lina VDOVÎI