Agapia, a teia zi după Hristos
Reportaj 100% 6 aprilie 2011 Niciun comentariu la Agapia, a teia zi după Hristos 166Printre rugăciunile care se spun la mănăstire în fiecare zi este un psalm al cărui adevăr a devenit obișnuință pentru călugări: în ochii lui Dumnezeu, o mie de ani lumești sînt ca ziua de ieri. Și timpul se trece obscur în zeci de îndatoriri mărunte și istovitoare, departe de frămîntări inutile. Povestea care urmează este o parabolă a deșertăciunii atemporale, în care durerile vieții dinainte s-au topit ca ceara în fața nădejdilor vieții viitoare. Maica Iuliana de la Agapia Nouă, Neamț, mi-a fost ghidul, unul simplu, smerit, dar nicăieri nu am auzit povești cu mai mult înțeles de viață ca la ea.
Ușile spre povești se deschid singure
Așa am descoperit-o pe monahia Iuliana Rădășanca: greșind o ușă pe care Providența o știa potrivită. „Satul” mănăstiresc al Agapiei nu mișca în după-amiaza aceea. Maica bătrînă, stafidită cum trebuie să fie Sfînta Vineri, care coborîse din autobuzul de Tîrgu-Neamț, se pierduse în cine știe ce cotlon. O urmărea din urmă mînia șoferului, care tuna la „să-ți dea Dumnezeu sănătate” cu “„așa faceți întotdeauna. Hai, jos, jos!” și numai nu-i dădea brînci.
În satul cu 141 de case monumente de interes istoric era liniște ca în calea turcilor. Nici cîini, nici mîțe, cîte-o găină cîrîind înfundat, nici un bărbat. Călugărițele tulburate c-un „săru’ mîna” păreau să se smulgă din altă lume ca să-ți răspundă „Doamne-ajută!” E greu la ele iarna, aerul de munte îngheață suflarea, în casele de peste 100 de ani focul trebuie făcut cu trei zile înainte pentru oaspeți. De aceea, turiștii au obiceiul să vină în vizită vara, cînd florile ascund ulcerațiile vremii pe fața mănăstirii și-a acareturilor. Iarna e un anotimp rușinos pentru Agapia, căci o despuiază necruțător.
Deja pierdusem speranța unui culcuș cald, cînd am întîlnit-o pe maica Teodula. M-a lăsat stăpînă peste casa ei în cinci minute, cu toată încrederea. Ce să-i fi furat? Butelia pe terminate? Cele 11 ghivece de aloe? Soba de teracotă verde sau pămătufurile de busuioc?
În casa ei am greșit acea ușă și din prag am zărit niște picioare bătrîne odihnindu-se pe-o bancă. M-am retras încurcată, am revenit să văd ale cui sînt și maica bătrînă care își făcea rugăciunile mi-a spus: „să te întorci!”. Am făcut-o și cele trei zile care au urmat s-au luminat de harul poveștilor maicii Iuliana, netulburate de curgerea timpului din „lume”, fără neliniștile nici unor termene limită hărțuitoare.
Mireasa miloasă cu secerea
Prima dată, a fost bolnavă de tifos. Patru săptămîni a bolit aproape de moarte și atunci i s-a și arătat frumoasă, ca pentru copii neprihăniți: „era îmbrăcată toată ca o mireasă, c-o batistă albă îmbrobodită, la față albă ca omătu’, frumoasă, și zice către mine: «îîh – cu mînuța aceea albă și frumoasă, cu niște degetuțe subțiri ca ața de papiotă –, îîh, te-aș lua, da’ te mai las. Nu mult, că tu nu trebuie să trăiești mult, c’așa-i de greu de trăit…Te-oi mai lăsa eu oleacă, dă ea din cap. Un an…Mai stă. Ei, hai și-oleacă. Da’ nu mult.» Avea o secere pe mînă, cînd am grăit eu cu dînsa, și-un pahar în el c-o linguriță – acela era paharul morții, cu venin – și era ca sfîntu’ potir pe care-l ține preotu’.”
Moartea s-a ținut de cuvînt, încercînd-o, dar o amînă încă. În copilărie i-au extirpat un plămîn alături de cel mustind de apă, și-a tăiat trei artere de la mîna dreaptă și a pierdut „juma’ de ciubăraș de sînge”, a fost operată de apendicită, apoi la picior și ultima dată, i-au greșit tăietura din gît. De aceea o apucă tusea cînd vorbește mult și trebuie să mănînce „un dulce”. Își pune la sîn punga de bomboane ca pe o bucată de zahăr din cauza căreia a mîncat bătaie în mijlocul ogrăzii la „advocatul” din Fălticeni, unde era slujnică.
Vorbește cu frică de facerea de copii; mama a murit cînd a născut-o. Tatăl și-a luat altă femeie și-a scos-o pe ea din școală, s-o dea ajutor chiar la învățătoarea din sat, din Rădășeni. Îi păzea fetele de cîini cînd mergeau la grădiniță. „Doamna îmi spunea: «stai și tu acolo, să te joci» doar și eu eram în mintea copchiilor.” La cucoana avocatului n-a mai avut parte de astfel de bucurii copilărești. O repezea din orice, iar pe fata ei o răsfăța nemaipomenit: „stătea în grădină unde era niște smeură și-n mijlocul ei făcea baie de soare, dezbrăcată complet și mă-sa i-aducea mîncarea acolo. O chema Ileana, ca pe mine.”
În timpul acesta, avocatul o bătea peste picioare cu varga pe slujnică, să se suie într-un cireș cît mai sus, să culeagă tot. „Copacu’ cela încă mai trăiește; de cîte ori m-am dus la oraș, mă uitam: «mai trăiești, cireșule?»”
Să fi avut 12 ani, au urmat stăpîni cărora le-a pierdut șirul, dar de peste tot a căpătat „o sulă ș’un chiron” care i s-au oprit la inimă cu toatele. Se întoarce spre Maica Domnului cu Pruncul din icoană și i se jeluiește: „Ea e Măicuța mea, o vezi? Ea are să-mi fie advocatu’ la judecată.”
Învățătoarea umilinței
Pe pereții odăii maicii din Rădășeni se întinde istoria care contează: „El e Sfîntu’ Ion Botezătorul și L-a botezat pe Acela” – împunge cu degetul în icoana de hîrtie subțirică. Regele, comuniștii, actualii, ei sînt altceva. „Am văzut odată la televizor, la autogară, cum o murit un împărat și cum l-o dus la groapă: fără cruce, fără prapuri, fără preot, ca pe-un cîine.”
Maica e iconoma altui timp. A dat ceasul cu jumătate de oră înainte și pentru rugăciunile de la cinci începe a se pregăti cu o oră înainte – în timpul ceasornicului. Picioarele abia o îngăduie să facă 100 de metri pînă la biserica Adormirii Maicii Domnului, unde se duc călugărițele bătrîne. Vin ușurel, sprijinite ori nu în brațe mai viguroase, șalele li se îndoaie anevoie pentru închinăciuni.
Ele au scăpat de datoria muncii fizice, atît. Cele cîteva maici tinere care vin la biserica din vale se prăbușesc în metanii grăbite, cu fîșîit aspru de veșminte largi și negre. Ele țin strana, îngrijesc candelele, fac curățenia care îmbracă într-o strălucire neștirbită interiorul.
Monahiile în vîrstă își caută băncuțele scunde pe sub strane. „Ai auzit c-a fost Prea’naltul la Văratec? Care n-o să aibă buletin nou, cu 666, cu lasér o dă afară.” În litaniile molatece ale glasurilor de femei, în lumina puțină a înserării, cîte-o maică bătrînă începe să foșăie, lăsînd capul în piept. „O mie de ani în ochii lui Dumnezeu, ca ziua de ieri și ca straja nopții…”
„Dă-te mai încolo cu banca” și către vecina: „miroase, cred că nu se mai ține, da’ tot vine la biserică” și habar n-au de unde vine izul acela ascuțit dulceag. E bătrînețea amestecată cu mirosul doctoriei pentru picioarele „delicate” ale maicii Iuliana, cum au remarcat doctorii la operație. Seara le face frecții cu gaz, dar ele se încăpățînează să aibă puterea unui vițel abia fătat. Se încălzesc pe moment, apoi se răcesc gheață. Pe drumul spre casă, din loc în loc, facem popasuri în satul împietrit sub munți și tăcere. Maica recită nemaipomenit poezia lui martie – Rapsodiile lui Topîrceanu –, apoi a lui aprilie și mai, poezii cu furnici milostive față de greieri și purcei care sfîrșesc rău din prea multă trufie a științei de carte. „Odată erau învățători care te durea la inimă ce frumos spuneau și cîntau. Acuma lumea toată e plină de elevi, dar învățătorii au cam murit.”
Părintele Cleopa i-a fost starostele de călugărie
Printre icoanele din chilie atîrnă și-un tablou pictat cu naivitate: pomi ca ciupercile înfloriți spumă de-a lungul unei alei, brazi forfecați verde-negru, două turle și-o clopotniță – mănăstirea de la Rîșca, de unde-a plecat – „cînd eram și eu odată tînără, că doar mama nu m-a făcut bătrînă”. Era, în schimb, orfană și „singură ca degetu’ pe Ceahlău”, se ruga de stareța mănăstirii ce tocmai se înființa să o primească la călugărie și nu se putea: „mitropolitul nu-mi dă voie să primesc de-astea năcăjite”.
Pentru Ileana din Rădășeni nu avea cine să dea „zestre” 300 de kilograme de alimente. A ajuns să bată drumul mănăstirii Slatina, unde stărețea părintele Cleopa, în fiecare sîmbătă se spovedea și-l ruga de-un cuvînt bun la Rîșca.
Într-o asemenea zi, în „duruit de căruțe”, a sosit stareța neînduplecată la Slatina: „primește-o maica stariță, poate-i chemată de Sf. Neculai, că de-un an îmi scîrțîie ușa, nu-mi mai ticnește.”
„Da’ ea n-are nimica, e și beteagă de-o mînă, ce să fac cu dînsa? S-o pun paznic la vrăbii?” Pînă la urmă, părintele Cleopa a hotărît-o cu „o putină de 33 de kile de brînză de oi, un țuhal de 50 de kile de făină de păpușoi, unul cu făină de grîu, 50 de kile de fasole și ceapă, zarzavaturi cît o coșarcă plină”, plătite pe loc.
Stareța Nimfodora Baltag „era frumușică, avea dinți de aur, da’ nu se rîdea, nu făcea comicării, era cuminte și ne-nvăța și pe noi.”
O săptămînă s-a făcut că nici n-o vede la Rîșca. Ileana stătea la grajduri, cu vitele și maicile îi aduceau cîte-o strachină de mîncare. Dacă o zărea: „da’ n-ai plecat?”. „Da’ nici nu plec, să mă iertați că vă spun categoric.”
Atunci, văzîndu-i rîvna, s-a îmbunat. Trei ani, maica Iuliana, după numele nou, a trebăluit chiar la stăreție. Îngrijea cele 70 de lămpi cu gaz, făcea mîncare pentru oaspeții mănăstirii în oale de 50 de kile, răzăluia, cîrpea și spăla din camere pînă-n cerdac, în fiece zi. Apoi a dat-o la alte treburi, hrănea 48 de porci și 260 de păsări, dormea la un loc cu cele 16 cloști de pui. „N-aveam cînd mă scărchina-n cap măcar, da’, așa cum era, mi-era drag ș‘am învățat și la școala monahală.”
Apoi a venit miliția cu ordin de la „Împăratu’ Stalin” și le-au scos pe toate din mănăstire cum se găseau, cu mîinile goale: „hai, hai, ieși, du-te, mînă caii mai repede!”.
S-au împrăștiat în cele patru zări, „acelea mai tinerele și mai prostuțe” s-au măritat, dobîndindu-și osînda, căci „vai și-amar de-acela care-a făgăduit și care n-a împlinit”. O lună de zile, pînă s-a desființat complet Rîșca, maica Iuliana se întîlnea prin tîrg cu oameni care o cunoșteau și-a întrebat ce mai este pe acolo. „Și-au zis: «acuma cîntă cucuveucile pe cerdac, numai cucuveuci, nimic altceva».” Ea s-a întors în Rădășeni, dar cumnatul o gonea cu „du-te la ceala, putoarea necuratului”, iar dacă a văzut așa s-a dat de-a dura să-și ridice „casă mare cu șandrama”, numai ea, cu munca mîinilor ei și de bărbați n-a mai vrut s-audă o viață.
Despre Stalin a găsit scris că atunci „cînd o murit, s-o-necat sufletul lui în lacrimile călugărilor și eu cred”. Tot într-o carte a găsit că „nu-i sufletește bine să ai de toate”, întocmai ca Iov, și-a venit, spre bătrînețe la Agapia, să fie îngropată de maici.
Aici viața i se petrece de la o slujbă la alta, în nesfîrșita așteptare a morții de care nu are nici o teamă. Curge în făgașul unei alte frici, aceea de a nu prinde vremurile de apoi, cînd „are să ploaie întîi și-ntîi 40 de zile încontinuu, zi și noapte, cu apă, ca pe timpul lui Noe, pe-urmă cu broaște, pe urmă cu șărpi, ș‘apoi cu balauri, cel mai mic cît calu’”.
Și de cît timp se află la Agapia? S-a născut „într-o miercuri, la ora 11 la amiază, la 14 iunie 1921”, dar se încurcă printre ani și luni într-atît cît să se îndoiască de cîte zile mai are o săptămînă. Mă întreabă: „da’n ce an sîntem acuma?” Zic: „2003” „Aaa. Trei?”
***
Povestea unui om simplu
Undeva-n Arabia, pe atunci un om trăia
Iov anume, preacinstit, drept cum nu s-a mai pomenit.
El avea vreo șapte fii, fete trii și bogății
Mii cămile, mii de oi, sute de perechi de boi
și asini nenumărați și-o mulțime de argați
Din-nălțime Sfîntu’ Tată
Lui Satana-i zice-odată
Îl cunoști pe Iov de jos?
Slujitoru credincios?
Dar Satana glăsuiește: nu-n zadar el te slujește
Tu l-ai binecuvîntat, bunuri și copii i-ai dat
Ia încearcă-a-l părăsi, să vedem, ți-a mai sluji?
Zice Tatăl cel ceresc:
Iată, te împuternicesc
Ia-i copii și avuții
Sufletu’ curat să-i fie
Dar Satana ne’ndurat, mii de greutăți i-a dat
Iov pe toate le primi și pe Domnul îl slăvi
Zicînd: binecuvîntat fie Cel care mi-a dat
El mi-a dat, El mi-a luat, al Lui nume lăudat
De acum și pînă-n veac
Dacă el a avut zece copii și i-a ars casa pe ei, Iov a stat șapte ani pe cenușă, iar nevasta s-a dus și-a stat la o vecină. Atunci Satana s-a făcut rege, a venit la femeia lui și zice: „doamnă, nu vrei să-mi fii iarăși împărăteasă? Eu sînt împăratu’ la tot pămîntul și am fost prieten cu Iov, dar el a fost neascultător”. Iar Iov era bun la Dumnezeu și știa că necuratul te învață să faci numai rele. Satana zice: „Hai, poftim la trăsură!” și avea trăsură de aur, cu caii de aur. Da’ zice femeia: „mă duc să-ntreb de Iov, să văd ce-a zice el.” Iov îi zice: „nu te duce! Dacă te duci, fă cruce și spune: «Doamne-ajută!» cînd pornești, da’ eu îți spun să nu te duci.” Și Necuratu’ i-a luat de prin gînd să facă cruce. S-a suit în trăsură și-a mers șapte ani, a mers pe-o cîmpie unde era numai cer și pămînt, iarbă și ceriu, nu era pădure, nu era casă, nu era nimic, nimic. Într-un timp, „mirele” se dă jos, se-apleacă mai încolo pentr-un interes personal și se dă și ea jos oleacă. Și cînd se suie înapoi în trăsură, atuncea i-a dat Dumnezeu prin cap: „fă cruce și spune «Doamne-ajută!» cum ți-a zis Iov.” Ea pune mîna să se suie și face cruce. Cînd a zis „Doamne-ajută!”, a dispărut și trăsură, și mire, și cai, tot, într-o clipeală de ochi. Și s-a așezat jos, pe iarbă, și-a plîns, și-a plîns, pînă cînd a făcut băltiță de lacrimi acolo.
Atunci, Dumnezeu cel Milostiv și Îndurat care-a fost prieten cu Iov – nici cu dînsa nu era rău – a trimis pe alți prieteni de-ai lui Iov care-au venit cu avionu’ și-aterizează unde era ea și zic: „Da’ ce-i cu matale aici? Cine ești?” „Eu-s soția lui Iov, am fost, nu mai știu dac’ a murit….a ars casa pe copii, nu mai știu nimic.” „Daaa? Ești soția lui Iov? Suie-n avion și hai cu mine” – în avion îi ca și-n autobuz. Cînd ajunge la Iov, el încă nu murise, abia sufla. Și-atîta au plîns…Ea l-a sărutat că l-a văzut viu, măcar că abia răsufla, și-apoi zice că:
A văzut Domnu’ Iisus
A văzut pe-a lui supus
Și la bine și la rău, dînd slavă lui Dumnezeu
datu-i-ar averea toată și copii ca altădată
și-a fost binecuvîntat pe pămînt cît a mai stat”.
Încă 30 de ani a mai stat pe pămînt, a fost iară gospodar, l-a făcut sănătos și pe dînsul, și pe dînsa voioasă, și-apoi i-a luat Dumnezeu pe-amîndoi la El.
***
De nedumerire, am așteptat o zi ca să întreb de unde erau avioane în vremea lui Iov.
„Da’ ia spune, ce lucru pe care-l gîndește Dumnezeu nu se face pe loc?”
Surparea timpului peste sfinți
Urcam într-o zi de primăvară părelnică muntele spre Agapia Veche, cu un important mesaj de la maica Iuliana către maica Serafima: „îți doresc sănătate și, dacă te îngăduie timpul, mai vină pînă-n vale.” Ele două se cunosc din tinerețe, de la mănăstirea Rîșca.
Călugărițele cu plasele pline de pește pentru săptămîna dinaintea luminatului post urcau agale, lungind drumul cu vorbe șoptite cumpătat. Așa mi s-au părut a fi toate: nesigure și sperioase în lume, dar amețite, în același timp, ca-ntr-o beție, de zgomotele și viermuiala ei.
Una mi-o aminteam mai bine, în autobuz. 18 ani să fi avut, fața toată o lumină. Cu ochii-n pămînt, asculta minunată un vals șchiop ieșind dintr-o cutie muzicală chinezească, pe care doi băietani cred c-o deschideau, pervers, anume pentru ea. Pe urcuș, nu peștele cîntărea greu, cît lumina și impresiile „din vale”.
Maica Serafima s-a retras la Agapia Veche acum 25 de ani.
Deși e-aproape de bătrînețe, face parte din obște, respectă rînduiala, muncește. Straiele lungi, care bat spre maroniu, o înfășoară ca-ntr-un fuior. Încearcă să pătrundă pînă-n suflet cu ochii ei albaștri, să vadă dacă asta te îndeamnă spre mănăstire, gîndul călugăririi. Are dinți de porțelan – o parte, cîțiva auriți, dar tocmai singurul colț de măsea rămasă nescoasă o încurcă la citirea psalmilor: „o mie de ani în ochii lui Dumnezeu ca ziua de ieri și ca straja nopții…”
Spune cei 40 de „Doamne miluiește” ai rugăciunilor începătoare pe degete, fără să rătăcească gîndul la numărători. Soarele intră-n biserică, dar nu poate poposi multă vreme pe sfinții care strălucesc în picturile noi ca miruiți, lunecă.
Aceasta este a treia mănăstire Agapia din Deal, de cînd, în secolul al XIV-lea, cuviosul Agapie a ridicat în locul numit Livada Părinților un schit de lemn.
A doua biserică, de piatră, ctitorie a lui Petru Rareș, a fost „cîrnită la vale” de cutremurul din ’77 și dărîmată din temelii după 1990.
Pe terenul îmbibat de apele freatice aflate la mică adîncime, biserica de azi, încorsetată-n solzi de lemn, pare să fie înfiptă în munte pînă la a doua venire a lui Hristos.
Dar socotelile lui Dumnezeu nu pot fi iscodite de oameni. Acesta-i și răspunsul maicii Serafima la întrebarea despre mănăstirea înghițită de pămînturi pe muntele Măgura.
Se spune că s-a întîmplat într-o noapte de Înviere, iar monahii mutați la Domnul s-au făcut cu toții sfinți. Se pare că era chiar schitul lui Agapie.
Din 21 de schimnici, doar acela care bătea toaca a scăpat cu viață, pentru a povesti minunea. Multă vreme, crucea bisericii singură a dăinuit deasupra pămîntului, pînă cînd un arheolog nesăbuit s-a încăpățînat să facă săpături și a fost sufocat, la rîndu-i, în maluri. Alții spun că totul s-a întîmplat în timpul unui atat tătărăsc, cînd rugăciunile fierbinți ale călugărilor L-au înduplecat pe Hristos să-i ocrotească astfel.
Și tot „în vremea aceea”, pe care nimeni n-ar ști s-o numească exact, a mai fost o mănăstire pe munte; o mie de călugări număra.
„Și fiecare călugăr avea căsuța lui și la poartă un scăuieș unde își făcea rugăciunile. De aceea îi spunea «La scaune». S-a scufundat și aceea”, iar pe locul ei, azi, sînt fînețe grase.
„Cînd a fost, a fost, da’ o fost”, avea să spună maica Iuliana, iar maica Serafima să întărească: „da’ și terenu îi tare alunecătoriu”. Unele ca acestea le depănam în biserica cu sfinți „noi” de la Agapia Veche și maica mai spunea că „strada care duce la Rai e toată din marmură”, iar de-o parte și de alta, în copaci, păsările cîntă cu glas de om „Slavă Ție, Doamne!”. Drumul pe munte între Agapii e abrupt, el a silit pe monahi să părăsească sălașul de sus.
Ana-Maria FLOREA
IAȘI, martie 2003
Autoarea acestui reportaj a fost nominalizată la Galele Clubului Român de Presă 2003
Adaugă un comentariu