Caragiale, satul cu trei Dumnezei

Nu este decît un sat. Caragiale îi zice, e fostul Haimanale, și îl găsești la un pas de Ploiești și o palmă de Tîrgoviște, pe șosea ori pe calea ferată. Merită să îngheți o clipă. Aici e locul unde s-au născut marele scriitor, o pușcărie pe fostele temelii are mănăstirii Mărgineni, o „Țigănie” și o „Colonie”. Și Dumnezeu, în trei exemplare.

I. 48 DE ORE PRINTRE OAMENI

Ce, cucoană, ai văzut țigani președinte?

Toți îi zic „la frizeria”, că n-au sta­re să citească tot cuvîntul. De fapt, locului îi zice „Frezia” și în prag gă­sim cîteva scaune unde-s răsturnați sătenii abia sosiți de la pescuit. La povești se bea cîte o țuică. Prin preaj­mă se învîrte Costel a lu’ Țapu. E copil din Țigănie, vîndut de mă-sa ma­re cîndva – nimeni nu știe cum s-a întors – și care ți se bagă în suflet cerîndu-ți 500 de lei de-o pîine. Își cumpără apoi două gume și bate tot satul cu o praștie-n mînă. „Mai creș­tem un criminal în sat, că frate-său a omorît și acum e la pușcărie. I-am zis lu’ Ioana, mă-sa mare, «dă-l și tu la școală pă ăsta, nu-l ține așa pe străzi!» și mi-a răspuns: «Da’ ce, cocoană, ai văzut țigan președinte?»”. Cei de la masă fugăresc băiatul de cinci ori pe minut și în timpul rămas beau țuică de prune. Și vorbesc:

– Ce, Nelule?

– Se plimbă cu Ledzepelinu cu 200 de euro tura.

– Unde, peste Germania?

– Nu, bă nene, peste München.

– Și ăsta unde-i?

– La Dracu’ să-l ia!

Trag de patroana să trimită scrisoare la Surprize

Locuiește în Țigănie și mă conduce chiar prin partea asta a satului. Prin strada Furtuna, prin Braniște, pe linie, pînă în gîrlă. I-am spus că are nume de fotbalist. Mihăiță Baicu îmi răspunde cu un „și profesorul mi-a spus asta”. Fotbal nu mai poate să joace de cînd, într-o iarnă afurisită, i-a înțepenit genunchiul la săniuș. A stat o lună în ghips, ar trebui să meargă la un „spital de oase”, la Azuga, dar n-are bani. Ai lui trăiesc doar din cei 150.000 de lei pe lună, alocația. Tac’su e „casnic”, a lucrat la Petrom, în Moreni. Maică-sa e tot „casnică”, o cheamă Fio­rina și dorința-i cea mai mare este ca a tuturor sătenilor: „Trag și eu de patroana unde mai fac curat la magazin, să trimită scrisoare la «Sur­­prize», poate m-o chema și pe mi­­ne. Că am o fetișcană, dășteaptă rău, înva­ță la Moreni și navetili astea te omoa­ră. Nu pot s-o mai țiu”.

Pe lîngă maică-sa, băiatul vor­beș­­te frumos, ca orice copil cuminte și nu cere nimic. Lucru neobișnuit aici, în Caragiale, și mai cu seamă în Ți­gănie. Nu este zoios ca ceilalți și văd ca o minune faptul că mizeria ma­ha­la­lei nu l-a schimbat deloc: praful uli­ței, casele căzute într-o rînă, rîul de țui­că băut de toți cei din preaj­ma sa, in­diferența și groaznica pur­ta­re a prie­te­nilor, vecina care n-a mîn­cat de opt zile și își duce ultimele ore înconjura­tă doar de o ceată de șobo­lani. Băiatul e într-a șaptea și sin­gurul lui vis e să meargă la Ca­ra­be­lla, o școală de un­de ieși șofer, unde conduci și repari ma­­șini. Nu mai știu în ce context mă întreabă dacă-mi plac animalele.

– Ai?

– Nu, dar vreau niște porumbei. Să strîng ceva bani, și …

Ajungem la gîrlă, ne întoarcem și mai vorbim. Bătrînul care stă peste drum de Mihăiță are pensie de un mi­­lion și ceva. A crescut mai mulți mă­gari, e moș, merge îndoit de șale, are un băț în mînă… „și seamănă cu Dum­nezeu”, îmi zice copilul. De mă­gari agăța un căruț și căra lemne din pă­du­re. I-a vîndut pe rînd. Mai ră­mă­sese cu unul, dar se lenevise și a scă­pat și de ăsta. De atunci a rămas în­hă­mat sin­gur la căruțul cu surcele. Așa l-am ză­rit și eu de dimineață, o barbă albă atîrnată de un om mic, îndesat într-o pălărie, osîndit la cărat vreascuri. Fă­cuse tărăboi la Frezia că s-a scumpit țuica cu o mie de lei. A luat sticluța pînă la urmă și a ascuns-o între bețe. Acum doarme dus în casă și oricum ni­meni nu se poate înțelege cu el. Unii spun că porecla i-a rămas de cînd umbla cu măgarul toată ziua la pă­du­re pentru bețe de foc și de gard. Un moș­neag ce umblă cu mă­garul, are barba albă și un toiag în mînă nu poa­te fi decît Dumnezeu. Alți săteni știu că i se zice așa pentru că a făcut o droa­ie de copii și are gre­utăți. Îl întrebau sărmanii „de ce ai făcut, moșule, așa de mulți copii dacă n-ai cu ce să-i crești?”. Și el răs­pun­dea „da’ ce, eu i-am făcut? Dum­ne­zeu”.

În această casă s-a născut I. L. Caragiale, da’ nu-i casa lui

Locul nașterii lui Caragiale s-a chemat Haimanale și așa îi zic oa­menii și-acum. Satul s-a numit apoi Vornicul Mărgineanu, după numele dregătorului din acele părți. Numele de Haimanale i-ar fi fost dat în de­rîdere vechiului cătun de către un uncheaș de la Mînăstirea Mărgineni, pe locul căreia se află acuma Pe­ni­ten­ciarul Mărgineni. Țiganii mî­năs­tirești și cîțiva țărani se așezaseră prin locurile păduroase din jur pe cînd nu se tăiau drumuri, iar potecile trecute cu pasul sau cu căruțele străbăteau po­ienile presărate cu cocioabe și coli­be. La poalele mînăstirii, se găsea o bise­rică și la o sută de pași mai departe se ivea o ridicătură de teren. Acolo, la capătul dîmbului, s-ar fi aflat lo­cu­in­ța lui Luca, tatăl lui Ion. Pruncul a văzut lumina zilei în zorii zilei de 30 ianuarie, dar tatăl – secretar mînăs­ti­resc în acea vreme – dintr-o zăpă­cea­lă în ziua botezului, a dat ca zi a naș­terii 1 februarie 1852.

Ca o ciudată coincidență, din ve­chile documente folosite de familia scriitorului la împărțirea averilor în fața instanțelor, reiese că I. L. Ca­ra­giale a avut o mătușă bogată care se numea Momuloaia. Acum, pe locul unde se presupune că a deschis ochii scriitorul, stă o familie numită Ma­mu­­lea. Oamenii aceștia susțin că n-au nici o legătură cu Caragiale.

Bătrîna de la numărul 66 trebuie să se simtă mai mult decît în siguranță cu santinele închisorii în fundul curții. De fapt, în partea asta a satului – lipsiți de zidurile pușcăriei – înainte locuiau numai gardienii. Acum au mai scăpat și din alte meserii. Bă­trîna este și-acum, la anii ei, uimită de ceva: „N-am știutără că acilea, pes­te drum de mine, s-a născut un scriitor, și sînt de 67 de ani. Ce, nu aflam eu de atîta timp, da’ cine să-l știe? Sau poate știe ei din cărți d-a ridicatără statuia asta”. Privim îm­pre­ună soclul și citim: „La 30. I. 1852 în lo­cu­ința care se află pe acest loc s-a năs­cut I. L. Caragiale”. Pă­­truns de spiritul scriitorului mă apro­­pii de curtea mare cu gînd de des­cos is­toria casei, să simt primii pași în lume ai autorului „Scrisorii pierdu­te”. Cu sufletul plin, pășesc după poar­tă. Familia Ma­mulea m-a primit cu un pahar de apă rece. „Au băut o săp­tămînă întreagă consilierii Pri­mă­riei de pe urma pie­tro­iului din fața casei mele spunînd că au refăcut ca­sa”, povestește Ste­li­ana. Oamenii Pri­măriei au luat bani de la ministe­re ca să renoveze casa lui Ca­ra­gia­le. Numai că această ca­să, în care lo­cu­iește familia Ma­mu­lea, e construită în 1938, deci n-are nici o legătură cu I. L. Caragiale. Știau bătrînii că pe un­deva prin zonă s-ar fi aflat colibele ce­lor care munceau la mănăstirea Măr­­gineni în vreme naș­te­rii scrii­to­ru­lui și așa s-a înfipt în 1952 o placă pentru comemorarea lui. „Era atunci în casă la mine ăi bă­trîni care-au spus «puneți taică, nu mă deranjează». Dar pe primul pietroi scria «în acest loc s-a născut». Soclul construit de curînd dă de înțeles că în casa mea s-ar fi născut. Ei cum putea, că asta-i ridicată mult după”, spune Steliana.

Dumnezeu a făcut pe dracu’n patru să ajungă la emisiune

De Colonie am dat din greșeală. E tot o parte a satului, ca și Țigănia sau Haimanalele. Căutam un ghid cu bu­nă­­voința de a mă purta prin Țigănie. Și am ajuns în cîmp, la cinci mii de lei de centrul satului. Cu te­mei­nice în­doieli la început, mă con­ving că aici locuiesc oameni. În blo­curi al că­ror termen de garanție pare c-a expirat de sute de ani – plutitoare pe apa din subsoluri – se nasc copii și cresc în­tr-o mizerie din care unii nu scapă nici în trei vieți. Aici, unde în fața scării pasc pui de găină slă­bă­nogi, oa­menii au fost lucrători la uzi­na de ar­ma­nent de la Mija. Li se spu­nea că n-au voie să vorbească despre ce lu­crea­ză, că-i secret de stat. Au tră­­it cu sentimentul că fac lucruri foar­te importante, chiar credeau că sînt buricul pămîntului. Pînă au fost fugăriți majoritatea. „Au mîncat toa­tă ordonanța și acum mai lucrează doar unii dintre ei, la restructurare”, mi-a zis o bătrînă din sat înainte să urc la oa­menii din Colonie. 600 de familii își chinuie viața la țară, în blo­curi de pia­tră. Deși nu-i vezi, simți că de undeva te pîndesc zeci de guzgani. Oamenii își cară apa de băut cu bidoanele, de la doi kilometri de­păr­ta­re. O apă pu­tu­roasă de la un canal al Pe­ni­ten­cia­ru­lui Mărgineni e în­tre­buințată de oa­meni pentru spălat. Bătrînii o beau ca pe o condamnare. Aici l-am găsit pe cel de-al doilea Dumnezeu. Lo­cu­ieș­te la ultimul etaj dintr-un bloc plutitor, cu cei opt copii ai săi și o nevas­tă bolnavă. De fapt, pe soț îl cheamă Ionică Ion, dar așa îi spun vecinii pentu că le vorbește des din Biblie. Dumnezeu are abo­na­ment la „Iisus Biruitorul”. „Pă­rin­ții mei erau foarte credincioși. Tata mer­gea la biserică, la muncă voluntară. Trăgea clopotele, făcea gropi, cu­rățenie… Îl iubea pe Dumnezeu. Du­pă ce și-a luat servici mergea mai rar. Tineretul ajunge în închisori și zice «Doamne, de ce am ajuns aici?». Sînt niște instrucțiuni pe care omul le dă la o parte. Oamenii cer, fără să mun­ceas­că. În prima pagină a Scripturii, Dumnezeu a pus îngerii la muncă. Udau grădina Edenului și i-a pus paznici pe serafimi. Omul trebu­ie să fie preot în casă”. Și omul ăsta chiar e preot, pentru că se roagă zilnic… de oameni să scrie pentru el la „Sur­pri­ze”. „«Sur­pri­ze­le» alea e frumoa­se!”, exclamă Io­ni­că. Nu­mai că e atît de greu să ajungi acolo deși, gîn­din­du-ne puțin, te-ar scoa­te din să­răcie. Așa că Dumnezeu a făcut pe dracu-n patru să ajungă la emisiune. „Aș pu­tea să iau caracterizarea din partea fa­bricii. Am vrut să-mi scrie domn’ di­rector, da’ a zis că s-ar putea să nu-mi aprobe acolo la emisiune. Am rugat pe toți să scrie. A zis și Primăria să scriem la Surprize, da’ să așteptăm că e cu prioritate.”

De-ai lu’ Pandele

Rudele deținuților așteaptă ora de vizită la cîțiva metri de poarta penitenciarului, pe băncuțe, la umbră.

– Cine-i pentru Pandele să mai aștepte că face duș, zice un subofițer.

– Să face frumos fi’ar a dracului, ca să nu zicem noi că o duce greu, spune soția.

Pe Pandele îl așteaptă un țigan gras, cu o burtă imensă învelită într-un tricou roșu. Dacă n-ar fi fost atît de negru, probabil că s-ar fi văzut roșul din obraji. Pe lîngă țiganul gras, cei doi copii ai lui Pandele și soția acestuia, mai parazitează cineva Merce­de­­sul roșu din fața penitenciarului. E o stinghie cu o bască în vîrf, un sfrijit.

Cînd văd ce gîtuiți cu o sfoară îi sînt pantalonii în talie încep să mă îndoiesc de faptul că acest om ar as­cunde un stomac. Poate chiar n-are, și-i mănîncă țiganul tot din farfurie, poate bea doar lichid de frînă de la mașina pe care-o conduce. Cert e că toți își bat joc de el. Pantalonii îi sînt așa de văluriți, încît la orice adiere de vînt sărmanul pare agățat de un cîr­lig, ca o rufă șifonată. Pe caraghios spînzură și o cămașă.

Nenorocirea nu e că el poartă că­ma­șă, ci că o poartă descheiată. Nici o radiografie din lume nu-i mai re­u­șită. Un prăpădit mai veritabil nici că se putea să găsesc. De parcă soarta nu-l bătuse deloc, bățul ăsta poartă și ochelari. Și n-ar fi nimic dacă len­ti­lele nu ar semăna cu fundul sticlei de bere. Sînt așa de groase că i-au tocit nasul. Pe lîngă prăpădit gravitează țîn­cul lui Pandele care face cărare între mașină și o pompă de apă.

Udă tot ce prinde dintr-un bidon de plastic. Plictisit, pornește șter­gă­toa­re­le și-l trimite pe slăbănog după apă. O aruncă pe parbriz și priveliștea e minu­nată. Toată apa sare pe sfrijit, pe ru­fos, pe prăpăditul care de-acum e ud leoar­că și zîmbește tîmp. L-ar altoi pe drac, da-i nepotul patronului și se ab­ți­ne.

II. 24 DE ORE PRINTRE CONDAMNAȚI

Ceaușescu n-a cerut niciodată portrete. Veneau lingăii cu ele, gratis

Ajuns în I. L. Caragiale la sfîrșit de săptămînă, gîndeam că nu mai gă­sesc penitenciarul deschis. E de fapt închis tot timpul. Cu trei rînduri de porți, aici e o adevărată uzină. Cei 1.600 de oameni închiși nu stau de­geaba. Unii muncesc la fermele de pe malul Cricovului, iar cei mai mulți în fabrica de mobilă din interior. Pro­dusele lor pleacă numai la export. Fa­bricile de mobilă se bat pentru cei care se eliberează de la Mărgineni și s-au calificat aici ca tîmplari. Tot aici am găsit și un răsfățat i-aș zice, cu atelier propriu. Victor Petrache a fost sculptor în atelierele lui Ceaușescu din ’84 pînă în ’89 după ce a terminat Școala de Artă. A avut mai tîrziu propriile fabrici de mobilă și cons­trucții pînă în februarie ’99, cînd a fost închis pentru un prejudiciu de ju­mătate de milion de dolari. Loco­te­nentul Adrian Alexandrescu e ghi­dul meu prin penitenciar și sculptorul îl mustră.

– Ți-am zis eu că funcția îți smulge toată libertatea. Eu sînt mai liber ca tine.

– La asta mai lucrezi?

– E un Napoleon.

– Ce înseamnă?

– Nu știu, că-s nebun.

Omul se comportă ca și cum ar fi liber, în atelierul propriu de acasă. Îmi spune că încearcă să evite asimilarea. Scrie chiar și un jurnal unde afirmă că după cinci ani în interior de schimbi atît de mult încît poți omorî fără remușcări pentru o coajă de pîine sau pentru o vorbă mai aspră. Oa­me­nii care execută mai mult de cinci ani sînt irecuperabili. „Pot să ies de-aici, să bat pe cineva și să ajung pe-a patra imediat”, a patra fiind sectorul de­ți­nu­ților periculoși, care fac mari pro­ble­me. Pe cînd era în slujba dictato­rului, Petrache avea salariul de 24.000 de lei, de zece ori mai mult decît un om obișnuit. „Ceaușescu n-a cerut niciodată să i se facă portrete, busturi, să fie sculptat. Veneau lingăii cu ele gra­tis, că erau destui.” A avut o legitima­ție albastră cu dungă dia­go­nală roșie cu care intra în toate vilele dictatorului. Povestește cum Ceaușescu s-a ur­cat pe Casa Po­po­ru­lui și nu i-au plăcut antenele parabolice de pe Pa­latul Telefoanelor. „Da’ cu ligheane­le alea ce-i? Data viitoare să dispară”, a zis, și-a plecat.

Eu sînt țigan și-mi place dreptatea

Îl las pe deținutul Petrache și in­tru după cea de-a treia poartă, acolo un­de ușile de fier par că nu se mai des­chid niciodată. Și pentru unii chiar așa este.

Romanici Patrian e un fel de ju­decător al pușcăriei, fiind dintre cei mai vechi deținuți, adus în 1989. I se zice „stabor” și îi împacă pe cei care sînt în conflict. Poate să fie și numai o ceartă de la țigări. Le dă pedepse, termene și urmărește să se țină de cu­vînt. A fost închis pentru că „n-a ținut victima la glumă” și s-a trezit cînd era tîlhărită. A avut ghinion. 16 ani și 8 luni pentru omor deosebit de grav. „Eu sînt țigan și-mi place dreptatea. M-am adaptat repede în pușcărie, am fost frizer la cadre”, zice Patrian. Îl apucă o criză de rușine cînd își aduce aminte că a vrut să-i plaseze unui sub­ofițer un lanț furat de altul. Se căiește, privește în podea și cred că speră să se întoarcă la tuns cadre. Își dorește lucrul ăsta mai mult ca orice. Știe că dacă ajunge iar acolo va fi invidiat de toți și asta îl ține în viață. „Am făcut o combinație, nu știu dacă pe afară se spune la fel, că n-am mai fost de­mult.” Acum e tot frizer, dar la de­ți­nuți. Îmi spune că toți deținuții sînt niște falși, că inventează tot felul de povești ca să pară mai fioroși, să pară ce nu sînt. Uneori după ce repetă o poveste de mai multe ori încep să o creadă chiar și ei, după cîteva zeci de povestiri nu mai disting ce-i poveste și ce-i realitate. Mulți dintre ei se autosugestionează, spunîndu-și că n-au comis nici o infracțiune. Cred mai apoi că sînt nevinovați.

A venit gașca mortului de la un bairam

Patrian mi-a făcut o caracteriza­re a tuturor deținuților mai interesanți. Despre Nebunică n-a zis decît că-i urît rău și că i se mai zice Omul păian­jen. De fapt, pe el l-au urîțit niște co­legi de pedeapsă pe cînd era mutat la Brăila. La început i-au făcut un tatuaj și i-au zis că se ia. Nebunică a mers la baie și a văzut cu ochii lui cum tatuajul dispare în apa dușului. S-a în­tors și a rugat „artiștii” să-i facă alte tatuaje pe față, pe mîini, pe tot cor­pul. Ba încă le-a dat numele tuturor fe­te­lor cu care s-a iubit. Șapte la nu­măr: Mariana, Ramona, Iuliana, Mag­dalena, Florina, Marina și Mi­rela – soția lui. L-au înțepat pînă a devenit o expoziție ambulantă. Pe frunte, pe nas, pe obraji i-au desenat flori.

N-au mai ieșit din piele sub duș și se pare că nu vor ieși niciodată, așa mîz­gîlit va rămîne o viață. L-au pă­călit,

i-au schimbat tușul cît a fost ple­cat la ba­ie. Pe obrazul stîng a ră­mas o mare pînză de păianjen. În pla­sa ei vor ră­mî­ne nu doar cei nouă ani pentru tîl­hă­rie. Pentru omor e închis în Peni­ten­ciarul Mărgineni și Dum­nezeu. Al treilea întîlnit în Cara­gi­ale. I se spu­ne așa de cînd s-a pocăit. Ple­tea Flo­rin are 12 ani de ispășit și ceilalți deținuți îi mai spun „pă­rin­te­le” sau „popa”.

„Am călcat una dintre cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu. Să nu ucizi. Ca să mă răscumpăr păzesc ce­le 10 porunci căci am doi ani de cînd am cunoscut cuvîntul și merg după Biblie. Deci am văzut că nu e bine să faci rele, dar frații pocăiți cau­tă tot felul de chițibușuri să cazi de pe ca­lea pe care vrei să pleci în loc să tră­im în armonie cu duhul blîn­de­ții”.

„Aveam un cuțit la mine, îl mai luam cînd și cînd că nu poți să știi ni­ciodată cu atîția țigani și vagabonzi în București. Au venit băieții, gașca mor­tului de la un bairam, am băut alcool și am intrat într-o încăierare. Mortu’ l-a lovit pe tovarășul meu. La baza scă­rilor am scos cuțitul și l-am lovit sub brațul stîng. A strîns brațul și și-a îne­cat plămînul în sînge. În ju­mătate de oră a fost mort. Cuțitul l-am aruncat”.

„El ne cere să venim la toți cei că­rora le-am greșit și să le cerem ier­ta­re”, a vorbit Pletea Florin. Pe vorbe­le lui plec din Caragiale, un sat cu trei Dumnezei și o frizerie lipsă.

***

Contestație pentru „arbitrul deținut”

Într-un penitenciar nu este chiar așa de rău. Mulți dintre cei închiși, analfabeți, deslușesc abecedarul în fața unei table, pe care un ghiduș a scris: „Bine ați venit, dragi de­ținuți!”, alții muncesc la bucătărie pentru masa zilnică a celor 1.600 de colegi, o parte se califică în me­seria de tîmplar chiar în fabrica de mobilă din interiorul pușcăriei. Iar în timpul liber joacă fotbal. Cu în­crîn­ce­na­re, se vede, pentru că în timp ce discut cu subofițerii, iată că vine o petiție: „Echipa de fotbal a camerei 45, contestă ar­bitrajul prestat de deținutul delegat să arbitreze partida de fotbal care a avut loc pe data de 26.05.02 între cam 45 și cam 19, cît și regulamentul care prevede ca ju­că­to­rii unei echipe să facă toți parte din aceeași cameră”.

Supărați foc pe „arbitrul deținut” care a favorizat clar echipa adversă, semnatarii mai scriu că după erorile grave de arbitraj „polițistul supraviețuitor care se afla cu noi, văzînd că lucrurile tind să scape de sub control, a preferat să arbitreze ultimele 10 minute ale partidei în care adversarii au mai înscris un gol”. Ce fel de contestații, cereri și scrisori mai primesc subofițerii supraveghetori? Multe. Iar dintre toate, cea mai rugătoare a fost a unui deținut care își dorea o femeie gonflabilă. Se pare că omul nu și-a încercat norocul, ci verifică periodic dacă într-adevăr ci­neva îi citește scrisorile.

***

Personajele

o Costel a lu’ Țapu – copil vîn­dut de mă-sa mare cîndva. Cerșește prin sat;

o Nelu – pescar. Bea cîte o bere la Frezia;

o Fiorina – femeie din sat;

o Mihăiță Baicu – băiatul Fio­rinei;

o Mamulea Steliana – Pro­prie­ta­ră a locului pe care s-a născut I. L. Caragiale;

o Bătrîna de la numărul 66 – vecina familiei Mamulea. Are ve­de­re la soclu;

o Vasilica – nevasta lui Du­mne­zeu 2;

o Familia Pandele – în vizită la Penitenciarul Mărgineni;

o Victor Petrache – fost sculptor în atelierele lui Ceaușescu. Con­damnat;

o Romanici Patrian – deținut. „Staborul” pușcăriei;

o Nebunică – condamnat;

o Camera 45 – echipa de fotbal contestatară supărată pe „arbitrul deținut”;

o Dumnezeu 1 – locuiește în Ți­gănie. Se supără cînd se scumpește țuica;

o Dumnezeu 2 – e din Colonie. A fost la „Impas în doi”;

o Dumnezeu 3 – 20 de ani pentru omor.

Liviu IOLU

IAȘI, decembrie 2002

Acest reportaj a fost premiat la Galele Clubului Român de Presă 2003. Liviu Iolu este cîștigător al premiului Clubului Român de Presă 2006 pentru Reportaj și nominalizat de mai multe ori la această categorie. Autorul a primit premii pentru reportaj atît la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2003”, cît și la cel organizat în 2003 de către World Vision Romania.