Cu patima mea nu puteam fi decît criminal sau călugăr

Vechea hartă a Moldovei din vremea lui Ștefan se-ntinde de la Hotin și dincolo, pînă la Marea Neagră. Altădată pămînt românesc, azi meleagurile Nistrului întîrzie în timpuri sovietice. Secularizarea din 1863 determină cîțiva călugări de la Neamț să vină la Chițcani, lîngă Tiraspol, unde întemeiază Mănăstirea Noul-Neamț. În prigoana comunistă, călugării mor vînați de elicoptere sau dispar în beciurile bîntuite de moarte. Războiul din 1992 împlîntă gloanțe în zidurile mănăstirii și acuză monahii de colaborare cu moldovenii. Vremurile acelea par a fi apus. Acum un an. Acolo s-a călugărit un tînăr de 23 de ani. În viața de mirean se numea Ștefan Baștovoi. Basarabean cu patimă slavă, uimise saloanele literare din România. Poet și romancier celebru, la nici douăzeci de ani fierbea de nerăbdare să-și arate pute­rea. Iubea faptele ce-l cucereau cu toată ființa. De mic, dădea foc dealurilor și încerca să le stingă cu propria-i cămașă. Acest tînăr pătimaș e acum monahul Savatie de la Noul-Neamț, singura mănăstire din Transnistria unde, numai la sluj­be, limba română este egală canonic cu rusa. Enoriașii români sau ruși se înțeleg deopotrivă. Dar crivățul vine de sus, de departe.

Lenin, o doică la somnul unei nații

În Tighina găsești tancuri so­vi­e­tice, monumente închinate elibera­torilor transnistreni de sub „jugul” moldovenesc. Stele roșii, comunis­te și sloganuri mobilizatoare animă intersecțiile. Podul peste Nistru e pă­zit de un post de miliție, o baracă verde acoperită cu plasă de camuflaj. Pe stînga, printre furnale, ghi­cești ruine din cetatea lui Ștefan cel Mare. Odată intrat în Tighina, poți fi sigur că te afli în Republica Mol­do­venească Transnistreană: ba­sa­rabenii o numesc separatistă, rușii o țin lîngă suflet – aici rusofonii și-au fă­cut bastion împotriva „cotropitorilor”.

Autobuzul alunecă întins pe șo­se­le largi, cariate. Pînă se văd iarăși statui și lozinci bolșevice. Aici e ora­șul Tiraspol. Încă un tanc se urcă pe dîmburile unui parc. Trei mor­min­te ale unor eroi din războiul abia terminat se acoperă cu flori și cande­le de recunoștință. E sîmbătă, și pe­rechile de miri se filmează lîngă turnul îndreptat spre Nistru. Peste drum, un obelisc înalt și roșu se ter­mină cu un Lenin pietrificat. Bu­che­te proaspete au căzut sub privirea lui încruntată și scrutătoare. În spa­te e clădirea Sovietului Re­pu­bli­cii, la fel de roșie și colțuroasă.

Steagul transnistrean: roșu, ver­de, roșu flutură înălțat pe clădire. De fapt, e vechiul steag basarabean de dinainte de Unire. Milițienii în uniforme sovietice, băști cu boruri cît o mitropolie filează orice miș­ca­re ieșită din tipare. Urc în autobu­zul de Chițcani. Nimeni nu vor­beș­te românește. În spate, o femeie se răstește spre un puștan: „Stai li­niș­tit!”. Sînt patru români, o mamă și trei fii. „E greu cu rușii ăștia. Noi sîntem asupriți aici. Ei ne trimit pes­te Prut, ne zic să nu-i mai așteptăm pe români. Avem ziare, televiziu­nea de la Chișinău în limba ro­mâ­nă. Dar noi trebuie să ne purtăm cu grijă, deși e pămîntul nostru. Rușii sînt stăpînii. Ăștia mici trebuie să în­vețe româna într-o școală lîngă Ti­ghi­na, într-un ocol silvic. Școlile ruse sînt aici în oraș. Ai mei învață rusa, dar nici un elev rus nu știe ro­mâ­na”. Mă uit la fesul ei verde, la paltonul gri, îi privesc copilașii li­vizi, cu ochii alburii – toate astea parcă nu mai au vlagă.

O moarte pentru Nobel

La Chițcani, clopotnița aurită a mă­năstirii îmi arată unde voi afla pricina pentru care am venit. Satul se lărgește în jurul unei piețe ample cu restaurant demult părăsit.

Un magazin comunal îmi oferă covrigi uscați – 1,5 milioane de cu­poa­ne, napolitane – 5 milioane per kilogram, biscuiți – 3 milioane. Asta da devalorizare. În mănăstire, trei bisericuțe stau rînduite și gătite, ale­ile sînt pavate mărunt, gherghine în­gălbenite se strîng în jurul unei fîn­tîni venite parcă de dincolo. Îl caut pe monahul Savatie, care în viața de mirean avea numele Ștefan Baș­to­voi, zis Bașta. S-a născut în Ba­sa­ra­bia, copilărise într-un sat de colhoznici. La Iași, a absolvit Liceul de Artă, Secția „Pictură monumen­tală”, apoi a făcut doi ani de filosofie la Timișoara. Acum are doar 23 de ani.

De timpuriu și-a arătat talentul literar. Fecventa salonul Junimii, scri­a poezii – a publicat două volu­me de versuri – și începuse lucrul la un roman, „Copilăria copilului so­vi­etic”. Acum e îmbrăcat în negru, tîm­plele încep să-i fie cărunte, sprîn­cenele se îngemănează pe frunte, un zîmbet uitat care îți spune „știu bine lumea de unde vii” îi întîrzie încă pe față. „În liceu eram un elev cuminte, mă dovedeam șiret cînd mă scuzam, dar nu făceam lucruri ex­traordinare. Îi spuneam dirigintei că sînt labil psihic și trebuie să iau o pauză. Datorită conștiinței prea lucide care mă chinuia fără încetare am ajuns la Socola. Unii colegi mă credeau un ciudat, cu alții mă în­țe­le­geam foarte bine. La optsprezece ani deja mi se cunoșteau poeziile. Du­pă aceea, pe la douăzeci, cînd intrasem în mediul Uniunii Scri­i­to­rilor din România, am considerat că premiul Nobel îmi este accesibil. Întotdeauna am făcut lucruri care-mi erau cele mai grele.” Își îndeasă pot­capul pe creștet, se mîngîie peste bar­ba cu șuvițe. „În Dumnezeu nu credeam defel, tată-miu făcuse fi­lo­sofia la Leningrad și știam că sîn­tem primii «oameni noi». Pînă cînd, pe malurile Bahluiului, în cartierul Dacia, am avut o moarte clinică. Eu nu beam, însă atunci am vrut să aflu cum e să fii beat. Am băut o sticlă de votcă, nu simțeam greață, eram novice. Pînă am picat țeapăn. Pri­e­te­nii mei m-au crezut mort. Îi ve­deam. Era groaznic. Nu mă puteam mișca, înțepenisem de-a binelea. Am simțit o lumină și o stare de ușu­rare. Dar nu voiam să mor. Am vă­zut și acel tunel de care povestesc revistele «paranormale». Apoi mi-am revenit. Cu toate astea, după o săp­tă­mînă uitasem totul”.

Călugăria e o vărsare de sînge

„A urmat o viață plină de patimi. Femei, beții, peste tot eu eram Bașta și nimeni nu îndrăznea să ai­bă de-a face cu mine. La Ti­mi­șoa­ra eram știuți ca petrecăreți. Toate as­tea pînă cînd îm ajuns cu o excursie la mănăstirea asta. Călugării, credința lor m-a oprit aici. Cu patima mea, eu nu puteam fi decît cri­mi­nal sau călugăr. Și m-am că­lu­gă­rit.” În chilie, icoanele și psaltirile atîr­nă printre rafturi. Alături e o ca­me­ră întunecată. „Acolo stă un schim­nic, e urmaș al preoților pri­go­niți de comuniști. Au fost vî­nați cu elicopterul, erau împușcați ca animalele de pripas. Am să-ți arăt o poză cu o fetișcană, agent KGB, um­blînd cu cizmele printr-o baltă de sînge și smocuri de păr din scalpul preoților. Au fost vremuri de încercare, a curs mult sînge, însă nici nu se pomenește de lucrurile astea. Cî­te șapte ani rămîn între zidurile mănăstirii. Ei sînt fără vreme”.

Pustincul rămîne ca o umbră a trecutului. Nu-i văd fața. Doar o cruce de cenușă îi înconvoaie spi­na­rea. Pe sub umbrele butucilor de vie trecem la bucătărie, unde-l gă­sim pe părintele Zavistie, gras, fălcos, rumen, numai bun de chelar la ma­gazii. Îți cere să nu cazi în ispita de a cere prea mult de la umila-i carte de bucate. Mîncăm „cașa”, un fel de grîu cu ceapă, bem ceai și mai conversăm puțin. „Uite, călugării ăia au fost parașutiști în forțele speciale, vînau rakeți, celălalt a fost boxer – toți se cunoșteau cu șme­cheri, unul și unul. De un an am ajuns la Noul-Neamț și știu că trebuia să fiu aici dintotdeauna. La fel cred și ceilalți”. După masă, co­borîm în pivnițele mănăstirii. Lîn­gă porți se gudură un motan. E Tul­burel, un cotoi vărgat și durduliu. „Seminariștii l-au îmbătat cu vin, i-au dat cu ardei iute pe la bot. A început să strănute și sărea ca apu­cații. Preoții ziceau că au intrat dra­cii în el, sărmanul”. Lăsăm și vin, și Tulburel. Tăcere peste în­treaga mănăstire.

Timpul trecut

La mănăstire începe vecernia. Numai monahii țin slujba. Bi­se­ri­ca e neagră pe dinăuntru. Cinci lu­mînări pe un sfeșnic. Monahul cîn­tă rugăciuni. E-atît de întuneric… Lîngă un zid, ghicesc întunecimile cîtorva călugări. Straniu. Cineva su­flă greu lîngă altar. E acolo, îl auzi, de nu se vede. În română sau în sla­vonă, cîntarea e șoptită către un sin­gur Dumnezeu. Afară, semina­riș­tii încheie rondul făcut în fie­ca­re noapte purtînd icoana Maicii Dom­nului. Intră în biserică și se alătură cinstirii divine. Luna plină se vede prin ferestre. E noapte, deși s-a lu­mi­nat.

Dimineața urc în clopotniță – șaptezeci de metri, clopote de no­uă tone. Aici e redacția „revistei de gîn­dire și cultură ortodoxă editată de Mănăstirea Noul-Neamț”: EK­KLESIA (biserică). Un calculator cam trecut în ani, un pat și un ca­lo­rifer electric – asta-i recuzita. În revista monahul Savatie și alți cle­rici încearcă să explice dacă „trebu­iesc sau nu canonizați Emi­nes­cu și Mireca Eliade” sau „Ora­to­riul lui Eugen Ionesco pe care îl aș­tep­tăm”. Din clopotniță văd un sat de­zor­don­at, cu livezi pustiite, hîr­cile vechilor hambare și heleșteul mănăstirii ce poartă o barcă.

Coborîm. E timpul să las locul ăsta plin de Dumnezeu. Îmi pare rău că plec, oricum nu am puterea să rămîn. „Vino de Crăciun pe aici. E o minune”. Călugărul Savatie îmi strînge mîna. Am plecat. Au­to­buze îmbîcsite, pancarte comuniste. O noapte în Chișinău mi se contu­re­a­ză discret.

Rugăciuni de închinare sub altarele cu „Plecări / Sosiri”

Înnoptez în gara din Chișinău. Sala de așteptare. Mutră buhăită de băutură. Somnul îi înconvoaie pe toți. O femeie ieșită de printre șine trece pe hol cărînd cutii goale, bur­dușite cu boarfe murdare. O pri­vesc și cred că mă înjură pe rusește. Tre­nul de Odessa s-a oprit. Un pîlc de prostituate trece pe sub boltă. Cu 30 de lei (cam 50 de mii de-ai noștri) primești tot meniul senzual. Mă culc pe un scaun lîngă două adormite – mama și fiica. „Muto, scoală, treci în locul meu. Și dă geanta, fă, n-auzi?” Cred că le înspăimîntasem. Un pehlivan se plimbă iute printre scaune.

Ațipesc. „Ce-i?! Ho, du-te de aici spurcăciune!”. Pehlivanul se luase de fiică-sa, trata prețul unei partide fierbinți. „Șterge botu’ șea­la! Și ochii! n-auzi, fă?!”. Încep să amorțesc, e frig. De pe ușile din dos năvălesc femeile de serviciu. „Hei! Gios!”. Toată viermuiala în­ghe­țată pe scaune începe să se agi­te. Zbierătele măturătoarelor te zo­resc, nu-ți dau răgaz să ză­bo­vești. Gara devine o catedrală a mu­ri­bun­zilor. Coboară înșiruiți, tîrîndu-și gioarsele. Se învîrt și pică buimaci sub panourile cu anunțuri. Or fi înăl­țînd rugăciuni de-ndurare sub altarele cu sosiri și plecări. S-au lu­minat ferestrele. A sosit Bu­cu­reș­tiul. „Vă rugăm poftiți în va­goa­ne!”. Gata cu veghea. Adorm pînă Iași.

***

Transnistria, pețire în stil rusesc

De pe la 1700, malul estic al Nistrului e prada care întărîtă ma­jo­ritatea românească și minorita­tea slavă. Cine stăpînește Trans­nis­tria are drum liber către Dar­da­nele. Strîmtoarea e „cheia Ru­siei”. În 1924, Rusia formează Re­publica Autonomă Sovietică Mol­dovenească. După Al Doilea Răz­boi Mondial, bolșevicii împart Trans­nistria între Basarabia, de­ve­nită Republica Sovietică So­ci­alistă Moldovenească și Ucra­ina. Mare parte din industria Mol­dovei e concentrată aici. Apoi, URSS dis­pare. Convulsii: Rusia sprijină au­to­nomia regională, in­vo­cînd datoria ei de a proteja et­ni­cii ruși, însă majoritatea popula­ți­ei e moldovenească. În 1992 izbucnește un răz­boi între moldoveni și rusofoni. Ar­mata a 14 – a rusă in­tervine, spriji­nind pe separatiști. Raportul era de 20 la 1 pentru ruși. Astăzi, Trans­nistria e o re­pu­blică au­to­nomă. Are guvern, ar­ma­tă, limbă, monedă (cupoane), te­­leviziune proprie. Re­giunea a de­ve­nit nod strategic în traficul de arme, de droguri, în spă­larea bani­lor. Armata a 14 – a sta­ționează și azi, „menținînd” pacea regională. Întemnițarea lui Ilașcu, pedepsirea „inamicilor secreți ca­re trebuie eliminați” întrețin psihoza în rîndul dizidenților.

***

Gagarin nu-L văzuse, deci nu există

Romanul „Copilăria copilului sovietic” însă nu e terminat. Poa­te, într-un tîrziu, ecourile lui o să aducă printre noi istorisirea ace­lor vremuri. Atunci, omul de rînd trăia în belșug. Toți știau că există capitala republicii, fie ea la Chi­șinău, Kiev sau Tallin. Dar lu­mi­na tuturor era Moscova. So­vi­e­ticii se considerau invincibili și n-aveau motive să creadă altceva. Butonul roșu, rachetele nucleare erau la îndemîna lor. Pe atunci se trăia atît de bine, că „omul nou” nu știa ce să facă pentru a deveni erou. Dorea înfăptuirea unor lu­cruri mărețe, grandioase.

Tovărășia cu Dumnezeu fuse­se depășită. Sub timpurile astea tră­iește Sașa, elev sovietic în clasa a treia (faptele lui au fost împlinite de actualul părinte Savatie). Era un copil cuminte, care-și împăr­țea viața între timpul școlii și-al păs­cu­tului de oi și vite. În fiecare di­mi­neață, autobuzul galben îl lua din poarta casei. În fiecare di­mi­neață, la școală învățau despre co­piii americani oropsiți, închiși în beciuri – copii care nu primeau pîine cu unt și zahăr. Voiau din toată inima să-i ajute. El cu o rublă își cumpăra patru porții de ruladă, un suc și biscuiți. Pe cînd săracii americani erau lihniți de foame. După școală, cu același autobuz galben se întorcea acasă și pleca să pască vacile. Așa se urmau zilele lui Sașa – băiat tăcut, care începuse să-și croiască o conștiință. Spera să oprească pă­mîntul cînd acesta se va rostogoli și tot atunci să o salveze pe So­nia, fata pe care o iubea în tai­nă. Dumnezeu era un moș bătrîn care trebuia uitat. Gagarin fusese în Cosmos și nu-L zărise.

Deci nu există. Cu mic, cu mare, doreau să ajute patria. Sașa citise că Lenin a stins cu haina un foc izbucnit într-un hambar. Do­rea să facă la fel. Si a dat foc la un deal, apoi a încercat să-l stin­gă cu cămașa. Pe-atunci apare și Dimitri – tatăl lui Bașta – care, dornic de apreciere comunală, se apucă să crească iepuri de casă în mediul sălbatec. Teoria evo­lu­țio­nis­tă a lui Darwin îl îndemna la asemenea experimente. Cu un ex­cavator a săpat o groapă și aco­lo crește iepuri mari și blănoși. Se în­mulțesc pînă scapă, fug peste garduri. Ajung prin păduri unde mor pe capete. Proiectul gran­di­os dă greș. Dimitri nu se lasă. În­ce­pe să construiască o scară uriașă. În sat, omul cu scara cea mai ma­re era într-adevăr respectat. Di­mi­tri face o scară mare, albă, pe care la sfîrșit nu o poate urni. O lasă în pădure. Oricum el știa că are șansa cea mai mare. Se sim­țea mîndru. Sașa îi găsește scara: „Asta-i scara lui Dumnezeu. Am să-L pîndesc pînă L-oi zări. Dum­nezeu e la mine în pădure și taie lemne ca un hoț oarecare. Am să-L pîrăsc la dirigintă”. Îm­pre­ună cu niște prieteni de la o școală de debili, Sașa fărîmă scara. Ho­tă­rî­seră ca Dumnezeu să rămînă la ei în sat, să nu li-L fure cei din sa­tele învecinate. Pe aici se-o­preș­te povestea… dacă v-a veni sfîrșit, numai Bașta și-a Lui Dum­nezeu o știu.

Radu ȚUȚUIANU

Iași, noiembrie 1999

Autorul acestui reportaj a fost nominalizat la Gala Premiilor Clubului Român de Presă 2001 și premiat la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2005”