Neînchipuita moarte a unui oraș

Dărmănești se găsește un­deva în vestul ju­dețului Bacău. Aproape 14 mii de suflete, cîte nu­mără orașul, trăiesc mai mult din munca pă­mîn­tului lor, singura industrie care asigură mai multe locuri de muncă decît cea pe­trolieră. Acum însă, 700 de familii își duc traiul doar din a­lo­ca­țiile copiilor și, pentru cele norocoase, din ceea ce cîștigă unul din pă­rinți. Și asta pentru că, fă­ră prea multe explica­ții, Rafinăria Dărmănești a fost închisă, oamenii concediați și nimeni nu are de gînd „să-i dea drumul”, s-o pornească din nou.

„Nu-i nimic de văzut, hai, valea!”

La începutul acestui an, muncito­rilor de la Rafinăria Dărmănești li s-a spus că se va face o restructu­rare de personal și că unii dintre ei vor trebui să-și caute de muncă. Din 700, cîți erau la început, jumătate fu­seseră de­ja transferați la rafinăria RAFO din Onești. A urmat tăcere și oa­menii au continuat să muncească, la fel ca pînă atunci. În urmă însă cu o lună, ei se aflau în incinta ra­fi­nă­ri­ei. Intraseră în gre­va foamei, pro­tes­tînd că nu-și mai pri­miseră sa­la­riile de trei luni. În plus, aceștia au aflat, fără prea multe explica­ții, că fu­seseră concediați, iar Ra­finăria, de­clarată falimentară și radiată de la Registrul Comerțului.

„Acuma, să vezi matale, oa­me­nii or să caute să tot cumpere pă­mînt. E tot ce le-a mai rămas de cînd cu în­chiderea Rafinăriei. Să aibă pă­mînt, că de-acolo le vine totul. Pe mine mă tot întreabă dacă nu vînd. Da’ ce, eu nu-i am pe ginerele-miu și fecior-miu care au lucrat la Ra­fi­nă­rie?”. Nea’ Jan rîn­jește la soarele gălbejit, trîntit într-un fo­toliu po­no­sit din fața casei și se lasă ușor pe spate. Pare atotștiutor, nu-i ne­voie să coboare în sat, știe ce se întîmplă, are și radio, și vin nepoții și-i po­ves­tesc cu lux de amănunte ce se în­tîm­plă „în vale”. „Niște bandiți… asta sînt”. Nevastă-sa, Aneta, se gîndește mai mult la copiii și nepoții ei. Își po­tri­vește baticul pe frunte și of­tează. Acuma Dana a ei trebuie să facă în așa fel încît să se descurce, de cînd băr­ba­tu-su a rămas fără serviciu. Au doi co­pii, unul e deja la li­ceu, în Comănești, și fata e-n clasa a opta, „da’ îi o șme­che­roaică deș­teap­tă și-or s-o dea la liceu și pe ea.”

Cînd ies de pe caldarîmul prăfuit dinspre Uz, Adi și Oana pășesc le­neș, nepăsători, fluturînd cu mîneca flanelii spre casa bunicilor. Po­ves­tesc despre școală, despre jocurile pe calculatorul cumpărat de părinți, rîd cu nesaț și se bu­cură de zilele de sărbătoare, mai ales că e și vacanță. Din curțile oameni­lor răsună metalic manele și zgomotul se întinde, scîr­țîit pe stradă. De cum cobori din satul Sălătruc, în stînga, închisă de ziduri înalte de beton, cu sticlă și sîrmă ghimpată la vîrfuri, se află Rafinăria. Privită de sus, dinspre dealurile Chiticilor, tentaculară și odinioară fumegîndă, pare un im­pe­riu rîmas fără supuși. Curtea e vastă, imensă, cu spații verzi, pierdute printre zecile de conducte murdare, negre și hornuri acum în agonie. Nici măcar un nor de fum nu se mai ridică înspre pă­dure, nici un zgomot nu mai taie aerul. Doar coșurile uriașe de cărămidă mai străjuiesc înăuntru. Pe unul dintre ele stă scris, într-un albastru proaspăt, vi­olent, „Rafinăria Dărmănești, fonda­tă în anul 1949”. În rest, un conglomerat de rezervoare, cît un vagon de tren fiecare, cazane, tuburi, țevi și scări în spirală. Cîndva, oamenii forfoteau în neștire, printre fiare. Acum, un paznic tuciuriu și agresiv mai stă la intrarea în Ra­fi­nă­rie, înjurînd și bles­te­mînd de toți sfin­ții: „Ce să vezi în Ra­finărie? Nu-i ni­mic de văzut, hai, valea!”

„Bine ați venit în Rafinăria Dărmănești”

Aceleași răspunsuri seci le-au primit și muncitorii din Rafinărie care au stat zile în șir în fața porților în­chise. Disperați, au înșiruit pe o pînză de doliu cîteva cuvinte:“Regrete e­ter­ne pentru Mafia din Dărmănești” și “De banii ce trebuie să ne dați, sicrie să vă luați”.

Pe directorul economic Ionel Vă­tafu, casiera Vica Pîdureanu și ju­rista Cristina Popa, cei stînși la poarta fabricii nu i-au lăsat să plece acasă pînă ce nu-și vor primi banii. De pe 15 martie greviștii s-au blocat în Ra­fi­nărie, unde au stat zi și noapte. „Păi ce altceva mai puteam face? Am vrut să in­trăm… au pus Poliția pe noi, da’ tot oa­meni erau și ei, au și ei familii, casă, gos­podării” și Ștefan Aburdei lasă po­­vestea să curgă fără răsuflare. „Am un necaz și cu fata, a avut un furuncul chiar pe coloană și a trebuit să o du­cem la Moinești la operație. Da’ de un­de bani să plătim? Ne dă cineva de po­mană? Nu, da’ să ne ia îi duce min­tea”. În ograda îngustă un cîine uitat să crească latră pițigăiat, iar nea’ Ștefan îl ostoiește cu un par mînjit de noroi. Ne­vastă-sa, Vuța, se ițește din spatele unor cearșafuri și haine de co­pil. Se scuză pentru hainele ponosite, „că iaca-i Paștele și puteam să fiu și eu mai acă­tărea”. Pe bărbat îl trage deoparte de mînecă și-i șușotește ceva de Moi­nești, că trebuie să plece pînă la fată mîi­ne și să pregătească căruța de cu sea­ră. Afară deja mijește a noapte și ploa­ia nu încetează.

Rafinăria se întinde în întuneric ca un cadavru. Nici o lumină, doar o in­­stalație cu becuri multicolore ră­tă­cită în stradă, de la cine știe ce Cră­ciun, mai face haz de necaz: „Bine ați venit la Rafinăria Dărmănești”.

Muncitorii și nebunul

Angajații Rafinăriei au negociat cîteva zile cu lichidatorul Alexandru Tabarcea și au primit promisiuni că-și vor recupera banii pînă în septembrie 2004. După ce falimentul a fost înscris în acte, Tabarcea le-a spus foștilor an­ga­jați că nu mai are nevoie decît de 30 de oameni, cei de la birouri și cîți­va pompieri. Oamenii au fost trimiși acasă, pe rînd, în funcție de vechime, iar 18 martie a fost ultima zi de lucru pen­tru cei 220 de muncitori care au lucrat mai bine de 15 ani în fabrică.

„Exact asta au făcut. Bine că și-au umplut lor buzunarele, Anastasiu, Iacobov și toți mahării din Rafinărie, cu salarii de vreo 500 de milioane și noi, amărîții, trebuia să ne mulțumim cu ce rămînea… Ai văzut în «Ziarul de Bacău»? Cică interviu cu Iacobov pe dra­cu’, că ăsta o fi plecat prin Co­lumbia, nu mai stă el în țară după tărășenia asta” și Vasile scuipă cuvintele și ochii i se măresc nespus. Avea peste 15 ani de cînd lucra în Rafinărie și n-a crezut că va ajunge în stradă. „La ce-au mai modernizat laboratoa­rele, au făcut stația aia de bitum și cocseria? Să ne toace nouă banii? Halal!”. Despre Corneliu Iacobov, fostul proprietar al Rafinăriei Dărmănești, oamenii nici nu vor să audă, dar nici curaj să-l vorbească de rău n-au. Se mai aude șoptit cîte un „Ucigă-l toaca!” și mai mult nu se spune, decît ca despre o mare taină, și nicicum cu un ziarist. „Adică tu vrei ca eu să-ți spun ție ce s-a întîmplat acolo? și să mă dai la ziar…” și Sorin Ababei rîde nervos. E unul dintre puținii angajați care încă mai lucrează în Rafinărie, „la birouri” și „la urma urmei, nici nu prea am ce să-ți spun, că, de fapt, eu sînt transferat la Onești, la RAFO. Da’ chiar nu mai ai ce face, e falimentată și gata. Un nebun ar mai deschide Ra­fi­năria!”. Însă muncitorii, rămași fără slujbe, chiar asta așteaptă.

***

Pentru foștii salariați ai Rafinăriei Dărmănești n-a mai rămas decît speranța. Primarul Dumitru Cojocaru le-a promis însă că-i ajută. Se cunoaște el cu cineva de la o firmă care face contracte cu străinătatea și vor pleca să mun­cească în Germania.

La Bacău, la Evidența populației, în fiecare zi, cîte zece dărmășeni lă­sau cîte un milion jumătate de lei în schimbul unui pașaport. Într-o di­mi­neață rece de la sfîrșitul lui martie s-au strîns cu toții, pentru un drum lung spre bunăstare. Autocarul care trebuia să-i ducă în Germania n-a mai venit.

***

8500 de miliarde de lei, prețul unui faliment

La sfîrșitul anului 1999, Rafinăria Dărmănești cumpără 90.000 de tone de țiței de la SNP Petrom și se obligă, printr-un contract pe care nu-l va putea respecta, să plătească marfa în trei săptămîni. În caz contrar, urma să plătească penalități pentru fiecare zi de întîrziere. Contractul este însă prelungit pînă în luna mai a anului următor, iar în vară, SNP Petrom livrează alte 43.000 de tone de țiței, printr-un act adițional. Suma datorată de Rafinăria Dărmănești era deja de peste 800 de miliarde de lei. În decembrie 2000, însă, printr-un nou contract, Petrom mai trimite spre Dărmănești 45.000 de tone de țiței. În luna august, 2000, cele două rafinării ajung la o înțelegere: Rafinăria Dăr­mă­nești urma să proceseze 275.000 de tone de țiței și, din vînzarea produs­e­lor să plătească datoria către Petrom. În iunie 2001, cînd datoria se ridică la pes­te 1.700 de miliarde de lei și Petrom stopează livrarea de țiței și cere in­stan­țelor din județul Bacău să declanșeze falimentul Rafinăriei Dărmănești pen­tru datorii de 5.176 de miliarde de lei, suma fiind contravaloarea mărfii li­vrate și penalitățile de întîrziere. La începutul anului 2004, Rafinăria Dăr­mă­nești este declarată falimentară, cu peste 5000 de miliarde de lei datoare către SNP Petrom și alte 3500 la bugetul statului.

Marius-Adrian HAZAPARU

IAȘI, aprilie 2004

Autorul acestui reportaj a fost premiat la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2004”