Preotul din Tanacu și-a cioplit un alt Dumnezeu

Daniel Corogeanu uită de îndreptările ceas­loavelor și de inter­zicerile tribunalelor, și-și ridică altă mî­năstire, la un an de la moartea măicuței Irina. În satul Portari, la aproa­pe 20 de kilometri de Tanacu, preotul s-a ascuns printre dealuri de ochii lumii care nu cre­de. Și-a adunat călugării laolaltă să construiască o fortă­reață pentru ru­gă­ciu­ne. Aproape de casa pă­rin­tească, el își hrănește en­o­riașele viitoarei mî­năs­tiri cu rugăminți furate de un ban dat copiilor des­culți. Fe­meile cu batic și viețile rătăcite cred în ce le ara­tă pre­otul. Alt Dumne­zeu nu poate ajun­ge printre rîpe și drumuri șerpuite, pînă la ele aca­să. Mî­năstirea de la Ta­na­cu a rămas o înălțătură de pămînt, pustiită de rugăciuni spuse în miez de exorcizări.

Sandalele cu toc ale fetiței cu bluză roșie se afundă în glod. Vîntul se înăsprește pe culmi și lasă la pămînt bogăția aurie a pădurii. În zarea în­găl­be­nită, răsare ca din senin, cu termo­pan și porți înalte din lemn tînăr, ne­vopsit, chilia. La ferestre se văd ca­pe­te de muncitori. În curte trec măicuțe și că­lugări, ca niște pete negre. „Acolo e… Sînt cîini…”

Pașii fetițelor tac la dis­­tanță de gard. Poarta se deschide scîn­­cind, lă­sînd să se vadă două măi­cu­țe, pitite la poalele casei. „Nu-i nici un călugăr aici, nu vezi? Dacă te informai, vedeai că preotul Daniel nici nu spo­­vedește măcar, nu-i dă voie. E la Pe­tru Vodă plecat”. Călugărul rînjește din dinții lați în care sparge cu zgomot o nucă. „Plecați, nu știu cînd vine, nu stă aici, plecați!”, și poarta se trîntește cu o tre­sărire scurtă de umeri a celor două fete care știau drumul. Pornesc amîn­două înainte. Mașina de la poartă, a lui Co­rogeanu, stă adormită de zile întregi, pe deal.

Fetele își amintesc de chiliile frumoase dinainte de „nenorocire”. Erau cîte una pentru fiecare călugăr, acolo stăteau mereu și se lăsau îndrumați de părintele Daniel. După ce a fost luat la închisoare, au venit cu toții și au dă­rîmat orice urmă din credința lor. Țăranii îți spun că vor construi alta, cu materiale luate de la oameni cu dare de mînă din Vaslui și din mătăniile din fiecare seară ale sătenilor. „Erau mai frumoase înainte…”, spune din spatele șuvițelor blonde și coboară sprinten printre rîpe una dintre fete.

A ignorat vocile de la ministere, co­misiile care s-au urnit pe drumurile în­tortocheate. Le-au lăsat să vină, să dea restricții pe hîrtii uitate prin ser­tare. „La primăvară o să înceapă să fa­că și mînăstirea”.

Mătușa

La poalele chiliilor, înecate în rîpe negre, înviorate de gîngurit de gîște, a stat preotul Daniel. În casa părinteas­că, vopsită cu verde, locuiește acum mătușa lui, Ileana Ungureanu. A prins-o vremea săpînd în grădină. Stă singură și își primește nepotul în fie­care zi, ca pe-un salvator. Îi dă pomelnicele toate pe care le primește de la credincioasele care așteaptă mugurul pri­măverii ca să se roage în lăcaș nou.

Își strîng toate baticul sub bărbie și se adună în drumul găurit de ploaie. „Tare mai are credință părintele, are har de la Dumnezeu. Acuma că i-au dat păcatul ăsta, el îl poartă mai de­parte. Aiasta îi cru­cea lui”, spune mă­tu­șa Ileana, cu va­iet. Ce­­lelalte apro­bă din cap și privesc spre ca­­pătul pădurii, un­de va fi mînăstirea clă­di­­tă pentru ele.

Ea a fost plecată mulți ani după băr­ba­tul ei, în alt sat. În vre­muri tîrzii s-a în­tors, alungată de vor­bă rea, la casa părintească. E mai mereu sin­gură, dar plătește un argat să-i mai facă ce nu poate ea. „Tot îl poartă prin tribu­na­le, de atîta timp, mai are acuma, pe 28, o înfățișare. Poate l-or lă­sa o­da­tă. El nu mai zi­ce nimic, îndură”, îl ca­­i­nă mătușa.

Daniel a copilărit în curtea pitică, s-a jucat în jurul plitei din curte, în­ne­grită, pe care Ileana învîrte într-un cea­un cu funingine, mămăligă. Părinții lui stau încă la Vaslui, dar mai vin din cînd în cînd, doar ca să mai stea cîteva zile liniștiți.

Se mîndrește cu nepotul ei, a uitat de mult ce s-a întîmplat, „oricum, era nebună măicuța aceea”. Corogeanu tre­ce în fiecare zi ca să aducă de mîn­care muncitorilor de pe deal. „Vine pe za­re, prin partea cealaltă de drum, să nu-l vadă toată lumea”, se sca­pă mă­tu­șa. Prin cră­­pă­tu­ri­le de gard în­­tin­de do­uă i­­co­nițe cu Sfîn­­­­­­­­tul Ni­co­­lae, ocro­ti­to­­rul co­pi­i­­­lor, pă­­tate de no­roi. „Na, să ai amintire de la el”. Ca­sa este ză­vo­rî­tă. „A­co­lo n-am mai fost eu de mult timp. Își ține Da­ni­el acolo căr­ți­le. Mai vi­­ne și-și mai ia ce-i trebu­ie”, spu­ne bă­­­trîna și își trimite mu­sa­fi­rul ne­po­f­tit la o vecină.

Vecinii

În camera îngustă, cu două paturi și perdele înnegrite de fum, cinci copii se hîrjonesc pe covorul din cîrpă. În­tu­ne­ricul i-a strîns pe toți în casă. Țipă și se bat cu o scurtătură din lemn. Mama, o femeie de 30 de ani, cu părul roșu și ochii mărginiți de cearcăne, intră în cameră cu o mătură. Fiecare își pri­meș­te fără să icnească palma peste cap și se întorc, fără supărare, la joacă. Ta­tăl e plecat argat prin alt sat. Vine abia sîmbătă. „Cînd vine, îi zic să ia televizor color”, spune Ionuț, bărbatul de zece ani, care ține loc de tată, cinci zile pe săptămînă. „Dă-i fă una, să-i iasă colorile din cap!”, spune mătușa Ileana, venită cu o pîine sub braț, „pentru musafir”.

Muștele roiesc în jurul borcanului de gem, în care scormonesc cu o lingură cu coadă lungă, pe rînd, țîncii. Li­liana, cea mai mică, de un an jumă­tate, gîngurește și-și face loc cu pumnii. Mama rîde, o pupă și-i așază fesul galben. Se trîntește turcește în mij­lo­cul casei și începe să mestece într-o cadă cu apă maronie hainele murdare. „Îl cunosc pe Daniel de cînd eram mică. Aicea a stat. Vine mereu și le dă copiilor bani. I-am zis să nu mai dea, că dacă-s mai mulți pe stradă, nu le ajunge la toți. Să le dea în ogradă, dacă le dă”.

Cumnata ei, Irina, vine tunînd. „Fă, proasto, aicea ți-ai găsit să speli?”, și îl ia de perciuni pe Ionuț, ca să-i aducă o cană cu apă. Femeia își continuă povestea și mai împarte palme în toate părțile, la ne­as­tîm­pă­rații care se ascund sub plapumă și o chinuie pe Liliana. „De unde să mai ia și pă­rin­tele săracul bani, că și mama lu’ moarta cică îi cere un miliard. De unde să dea el atîția bani. Am citit la ziar”. Își șterge de pantaloni mîinile ude și scoa­te ultimul număr din Obiectivul de Va­slui. La mijlocul ziarului: „Ză­po­deni, o comună de oameni gospoda­ri”. „La primăvară, cînd o să-i dea drumul la mînăstire, om merge și noi aco­lo. Tu n-ai găsit pe nimeni, că n-ai mers cu niciuna din noi. Pe tine nu te ști­au”, spune femeia.

Satul lui

Cumnata, venită și ea cu trei copii, înjură că nu găsește semnal la telefon. Schimbă cartelele pe rînd, le așază într-un album de poze cu coperți roz. „Spune căsuța că am 12,45 de cenți. Ce de cenți am!”, se bucură ca un co­pil. „Tare mai are har părintele Daniel. Eu îl aveam pe cel mai mic tare bolnav, nu știam ce să-i fac. M-a învățat cineva și i-am pus copilul în brațe. I-a pus așa mîna pe față și gata. De atunci nu s-a mai îmbolnăvit niciodată. Băr­ba­tă-miu, Sandu s-a dus de atunci în fiecare duminică la Tanacu și se ruga, pînă…”

Amîndouă femeile cad de acord, preotul e nevinovat. „Părintele ne-a spus că nu el era acolo în noaptea cînd s-a întîmplat. Era aici, pe deal la noi. Cînd a ajuns acolo la Tanacu, măicuța I­rina era deja pusă pe cruce de celelalte măicuțe. Vreo patru… Măicuțele alea îs de vină. Acuma, dacă așa i-a dat lui Dumnezeu, să îndure…”, spune ma­ma roșcovană. Cealaltă vine cu o far­furioară și scrumează ca o doamnă. „Ce m-oi face, nu mai am țigări. Uă, prostule, te duci la Dorin și ceri un chiștoc”, și trage mai abitir din țigară. În­cepe să-și lepede cîte una hainele. „La mînăstire acuma stă și fratele moar­tei, Vasilică. N-a plecat deloc de a­tunci, îl slujește pe popă. Cică mă-sa vrea și ăia 40 de euro care-i avea măi­cu­ța cînd a stat la mînăstire. Oricum, era nebună”, mai spune fe­me­ia stînd tur­cește lîngă cada cu rufe.

Mătușa I­lea­­na se minunează și rîde de cele do­uă femei care încep să se cru­cească, a glumă. Copiii s-au adu­nat în jurul unei oale roșii, cu borș de fasole. Mănîncă toți, dînd polonicul de la u­nul la altul. Se hîrjonesc. „Tare mai a­re credință preotul nostru. A plecat la Neamț după niște materiale, da’ se în­toarce. Vine, că mai au de muncă la mî­năstire”, spun femeile.

Cîinele latră a pustiu. Liliana res­piră greu pe nas, prinsă de vise ce o fac să miște nervos din degețele rozalii. Mama aduce o capcană mare pentru șoareci. Ionuț o liniștește curajos. „Da­că vorbim mai tare, îi speriem și fug”. Mama zîmbește amar. Din pe­rete se aud chițcăituri.

La Radio România Actualități în­­cepe piesa lui Calderon della Bar­ca, „Viața e vis”.

Ascunsă peste deal, mînăstirea lui Corogeanu zîmbește altui soare, unul aspru, mînat de vînt și frunze amestecate cu pămînt. Călugării o apără din spatele unor porți închise, îi citesc în sărbători pomelnicele bătrînelor ve­nite pe jos de la Tanacu. O hrănesc din credința lor ridicată către un alt cer, ascuns printre munți, sihastru și el. Mînăstirea unui alt Dumnezeu.

Andreea ARCHIP

IAȘI, noiembrie 2006

Autorul acestui reportaj a fost premiat la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2008”