Bani, istorisiri și Barcelona
1001 de măști 28 martie 2012 Niciun comentariu la Bani, istorisiri și Barcelona 1Am aflat, într-una din zilele astea de primăvară grăbită, că dacă se întîmplă să fii prin Iași, pe lîngă florăriile din Dacia și, tot întîmplător, ești de la Asociația „Sin Pago” (n.r.: fără plată) din Barcelona, ai șanse să fii luat ba peste picior, ba în brațe.
Oamenii te înțeleg, te alungă și te cheamă înapoi dacă buzele ți se mișcă altfel decît ale lor și dacă rostești cuvinte cheie. Mi-am făcut inventarul de vocabular cu cîrlig și-am poposit în încrengătura de străzi din Zimbru, c-o mapă albastră în mîini și-un zîmbet nici a corporație uscătoare de bani, dar nici a naiv binefăcător. Între etaje, pentru toată lumea.
Seria „Ei, asta-i bună”
„Domnișoară, eu n-aș crede. Mă uit că ești tînără și străină de loc, că altfel m-aș răsti oleacă la tine”, mă avertizează un bătrînel cu voce fermă, de politician flegmatic. Îi spun că fișele arată că nu glumesc, iar asociația mea e legitimă și oferă sprijin vîrstinicilor cu suflet de „niño” (n.r.: copil), numai să-l dovedească. Am nevoie de-o poveste tînără ascunsă după un chip „îmbogățit de înțelepciunea anilor”, îi spun unei doamne așezate pe-o bancă. Obrajii i se înviorează roșiatic, fiindcă accentul meu nițel latin și complimentul învăluit o încîntă și dă să-mi spună, cu un „păi…”, ceva. O oprește, însă, un bărbat de la o tonetă apropiată, care-o ferește, parcă, de-un pericol iminent în timp ce lasă să cadă pe ciment un pachet de pungi cu pufuleți. „Ei, asta-i bună, doamnă, v-au dat mulți la viața matale bani pe povești?”. Îmi păstrez, însă, o expresie blîndă, cu toate că vînzătorul încă mă privește bănuitor. Și pornesc spre Țigarete.
Seria „Da’ pe sărăcie nu dați nimic?”
Răresc pașii și încerc să par în căutare de potențiali cîștigători. Un bărbat cu o sacoșă de rafie golașă îmi observă agitația și mă-ntreabă cu ce mă ocup. Face ochii mari cînd încep să-i explic, ba în română, ba într-o spaniolă rătăcită, care-i misiunea mea. „Eu n-am din astea, da’ pe sărăcie nu dați nimic?”, glumește el, zîmbind sfătos, recomandîndu-mi să nu pierd prea mult vremea pe-acolo „că-i tare păcătoasă zona asta”. Mă încăpățînez, însă, ca un străin inconștient și primesc de la vreo patru oameni cîte-o discuție simpatică. Doar doamna Irina îmi spune despre dînsa că ea e copil de cînd se știe. „Ce, dacă am 68 de ani, musai trebuie să fi îmbătrînit?”, surîde ea în timp ce trage cu ochiul la „documentele” din brațele mele. Restul mă-ntreabă despre mine și „de unde atîta generozitate?”.
Pornesc înapoi spre Zimbru și îl văd de departe pe comerciantul de pufuleți care nu m-a crezut. Sigur are suflet de copil. Ar fi putut să cîștige dacă pe foile mele nu erau doar pagini în spaniolă despre „dinero”, adică banii pe care nu-i am, dar i-am promis pentr-o poveste.
Anca TOMA
Adaugă un comentariu