Bani, istorisiri și Barcelona

Am aflat, într-una din zilele astea de primăvară grăbită, că dacă se în­tîm­plă să fii prin Iași, pe lîngă flo­ră­ri­ile din Dacia și, tot întîmplător, ești de la Asociația „Sin Pago” (n.r.: fără plată) din Barcelona, ai șanse să fii luat ba peste picior, ba în brațe.

Oamenii te înțeleg, te alungă și te chea­mă înapoi dacă buzele ți se miș­că altfel decît ale lor și dacă rostești cuvinte cheie. Mi-am făcut inventarul de vocabular cu cîrlig și-am po­po­sit în încrengătura de străzi din Zimbru, c-o mapă albastră în mîini și-un zîmbet nici a corporație us­că­toa­re de bani, dar nici a naiv bi­ne­fă­cător. Între etaje, pentru toată lumea.

Seria „Ei, asta-i bună”

„Domnișoară, eu n-aș crede. Mă uit că ești tînără și străină de loc, că altfel m-aș răsti oleacă la tine”, mă a­ver­tizează un bătrînel cu voce fermă, de politician flegmatic. Îi spun că fișele arată că nu glumesc, iar asociația mea e legitimă și oferă sprijin vîrstinicilor cu suflet de „niño” (n.r.: copil), nu­mai să-l dovedească. Am nevoie de-o poveste tînără ascunsă după un chip „îmbogățit de înțelepciunea anilor”, îi spun unei doamne așezate pe-o ban­că. Obrajii i se înviorează roșiatic, fi­in­dcă accentul meu nițel latin și com­plimentul învăluit o încîntă și dă să-mi spună, cu un „păi…”, ceva. O opreș­te, însă, un bărbat de la o tonetă apropiată, care-o ferește, parcă, de-un pericol iminent în timp ce lasă să cadă pe ciment un pachet de pungi cu pu­fu­leți. „Ei, asta-i bună, doamnă, v-au dat mulți la viața matale bani pe po­vești?”. Îmi păstrez, însă, o expresie blîn­dă, cu toate că vînzătorul încă mă privește bănuitor. Și pornesc spre Țigarete.

Seria „Da’ pe sărăcie nu dați nimic?”

Răresc pașii și încerc să par în căutare de potențiali cîștigători. Un băr­bat cu o sacoșă de rafie golașă îmi observă agitația și mă-ntreabă cu ce mă ocup. Face ochii mari cînd încep să-i explic, ba în română, ba într-o spa­niolă rătăcită, care-i misiunea mea. „Eu n-am din astea, da’ pe sărăcie nu dați nimic?”, glumește el, zîmbind sfă­tos, recomandîndu-mi să nu pierd prea mult vremea pe-acolo „că-i tare păcătoasă zona asta”. Mă în­că­pă­țî­nez, însă, ca un străin inconștient și pri­mesc de la vreo patru oameni cîte-o dis­cuție simpatică. Doar doamna Iri­na îmi spune despre dînsa că ea e copil de cînd se știe. „Ce, dacă am 68 de ani, musai trebuie să fi îm­bă­trî­nit?”, surîde ea în timp ce trage cu ochiul la „documentele” din brațele me­le. Restul mă-ntreabă despre mi­ne și „de unde atîta generozitate?”.

Pornesc înapoi spre Zimbru și îl văd de departe pe comerciantul de pu­fuleți care nu m-a crezut. Sigur are suflet de copil. Ar fi putut să cîștige dacă pe foile mele nu erau doar pagini în spaniolă despre „dinero”, adică ba­nii pe care nu-i am, dar i-am promis pentr-o poveste.

Anca TOMA