Ion, file de poveste

Toată viața lui, mai bine de pa­tru­zeci de ani, și-o trăise la stăpîn. Nu știa ce-nseamnă să-ți vezi de ros­tul tău, căci împăratul nu-i dă­dea vreme nici cît să respire. Nici co­pii, nici muiere, nici măcar o ți­i­toare n-avea, căci muncea zi și noap­te, fără răgaz. Nici de Dumnezeu nu știa slujitorul nostru credincios, căci nici duminica nu mai prididea cu socotelile stăpînului.

Oamenii regatului rîdeau care mai de care de el, cînd îl mai prin­deau trăgînd dintr-un chiștoc de tra­buc la poarta împărăției. Din „fra­ier” și „slugă proastă” nu-l mai sco­teau, iar de vrednicia lui rîdeau ca de-o tară proastă. De-l mai aflau la un păhărel la crîșmă, începeau a arunca în el cu bulgări de ocară, căci nu-l ținea fierea la mai mult de cincizeci de tărie. Așa sfîrșit cum era me­reu, numai bîte-și lua peste spinare și de la ăl de-l servea și de la tovarăși. O­mul nostru nu grăia nimic nicioda­tă. Nu-i păsa de oameni și de vorbe­le lor, aproape că nici nu-i pricepea. Doar mărul lui Adam i se mai um­fla de cîte o înghițitură în sec, par­că fără pricină.

Așa aplecat de spate și fără simbri­e cum se purta, pe drept cuvînt pu­teai spune că face umbră pă­mîn­tu­lui degeaba și că mă-sa îl făcuse la be­ție, și hîd, și bleg, și fără noroc. Mai bine ar fi sfîrșit cu viața, îi spuneau toți. N-avea cine a-l plînge. Pe­sem­ne că stăpînul nu i-ar fi săpat nici mă­car un mormînt, l-ar fi aruncat ca pe un gunoi într-o groapă din fundul cu­r­­ții.

Soarta însă i-a scos într-o noap­te în cale o femeie cu ochi goi și pie­lea zbî­rcită. Din încolăceala lor din ham­bar avea să se nască un nou destin pen­tru omul nostru. Avea să-și lase stă­pînul și să se așeze în sfîrșit la ca­sa lui, să-aibă grija muierii și-a co­pi­i­­lor, muncind bucata de pămînt și pîn­­te­cul femeii. Avea să cîștige în sfî­r­șit si­mpatia și prețuirea tovarășilor. A­vea să nu mai fie fericit niciodată.

Laura PĂULEȚ