Troienele care au adus la Iași sfîrșitul lumii
De pe scena Iașului 17 decembrie 2012 Niciun comentariu la Troienele care au adus la Iași sfîrșitul lumii 32Pentru cea de-a doua sa premieră la Opera Ieșeană de joi, 13 decembrie, regizorul Andrei Șerban și-a strîns toți spectatorii în foaierul Teatrului Național și i-a îngrămădit, cu tot cu podoabele lor opulente, unii într-alții, lăsîndu-i pînă la începerea reprezentației „Troienele” în seama înghiontirilor prețioase. Apoi i-a condus, în șir indian, pe un coridor întunecat și îngust, cu pereți înalți, care păreau să-i strîngă la fiecare pas, ca pe niște condamnați. Nu în Sala Mare, sufocată de îngeri și broderii, pe scaunele moi de catifea, ci în culise, unde i-a abandonat în transă, preț de mai bine de-o oră, într-o încăpere sărăcăcioasă și neagră. De acolo aveau să nu mai iasă cum au intrat, ci despodobiți și neputincioși ca troienele, violați, umiliți, fără cuvinte, dezbrăcați și vindecați de orgolii, sfîrșiți, dar fascinați. Aveau să renască, coborînd în sală, dinspre întuneric și lumină, purificați, mai puternici și mai bogați.
Bang… Bang… Bang…
Nu e gongul care marchează începutul, ci toba bătută apăsat, rar și înfundat de un aheu care nu poate anunța altceva decît sfîrșitul. Atît de amplu este ecoul loviturilor în camera strîmtă și neagră, încît o teamă organică urcă din tălpi pînă în gît, ca un nod Gordian care împletește simțurile, strîns, sinestezic, între ele. Ne înghesuim unii într-alții, din ce în ce mai în spate, într-un întuneric lugubru, unde un reflector ne sfredelește retina ca un aparat de tortură. Nimeni nu vrea să strîngă rîndurile, însă cu toții sîntem împinși, mai în spate, mai în spate, mai în spate, de un alt aheu cu privirea imobilă. Nu-nțelegem nimic, însă simțim o tensiune surdă. Nu va fi un spectacol ca oricare altul, ceva o să se întîmple și o să ni se întîmple…
Așteptăm așa, în neștire, pînă cînd soldații ahei, care-și poartă semeț sulițele de bambus ne mînă, ca pe o turmă de sclavi, chiar pe scenă. Numai că în spatele nostru, ușa se închide. Zdrang! Ca ușa unei carcere. Cortina e trasă, soldații ne păzesc și sîntem condamnați la beznă. Devenim prizonierii unui spectacol care are să ne înghețe sîngele în vene. N-avem timp să ne dezmeticim că un cor de femei, cu rochiile albe, sfîșietor de vaporoase, intonează un recviem, ca un bocet prelung, de pe o schelă de lemn. Ceva deja s-a întîmplat…
Aci ni, icaca, icaca, iaci, ni, ha! a za! huia!
Sîntem prinși la mijloc, în semiobscuritate, ca într-o menghină, într-o agoră a torturii. Declamațiile Hecubei (Laura Scripcaru), Adromacăi (Ana Maria Donose Marcovici), Cassandrei (Andreea Chinez) și Elenei (Cristina Tălamacu) izbucnesc pe rînd, din vîrfurile unui triunghi simbolic, în incantații prelungi, dublate de corul femeilor în alb. Soldații sînt printre noi și tot ne împing cu sulițele care țintesc în aer spre ultimele apărătoare ale Troiei. Vaietele anunță, profetic, sfîrșitul unei civilizații.
Ne dăm seama că nu sîntem înconjurați de niște schele de lemn, sărăcăcioase, ci de trei eșafoduri, care închid într-un cerc al neputinței morți anunțate, crime, violuri și sinucideri. Acestea ne asaltează, din toate direcțiile, pe rînd. Nu înțelegem nimic din ce se rostește. Incantațiile în greaca veche nu sînt menite pentru a fi decodate, ci pentru a pătrunde cu insidia lor adînc, paralizant ca un venin, în viscere. Acum știm ce se întîmplă… sîntem în Infern. Regina Hecuba, înveșmîntată în negru, strînge în brațe un înger de ceară, fiul Adromacăi, ultimul supraviețuitor troian de sex masculin.
Prințesa Cassandra aleargă cu două torțe în mîini căutînd în ochii noștri salvarea. Dar noi doar stăm și asistăm, neputincioși, la răpirea ei. Și mai anesteziați de groază vedem cum micul Astianax (Marcu Șerbănuțu) este încoronat degeaba prinț, fiindcă soldații îl răpesc și pe acesta din brațele mamei, deja rămasă văduvă. Alegoria de bocete care însoțește ritualul femeii ce-și spală simbolic fiul osîndit la moarte cu apă curată, se întinde ca o mînă lungă a neputinței, dincolo de ființă și neființă. Deși sîntem chiar acolo, nu putem face nimic, iar această neputință ne strînge mai tare nodul Gordian din gît, a cărui tensiune reverberează pînă în creier.
Paralizăm pe de-a-ntregul cînd Elenei i se rup hainele, i se smulge părul lung, negru întunecat, lăsîndu-i scalpul gol, însîngerat, iar trupul ei dezgolit, uns cu noroi, începe să zvîcnească sub spasmele violului, chiar în mijlocul nostru. Închisă în cușca de lemn a damnării, este izbită pe rînd de pereții ei de brațele soldaților, apoi trupul îi este ostoit de un monstru pe jumătate urs, pe jumătate om (Victor Zaharia). Putem să întindem mîinile să o prindem, dar înghețăm în paroxism.
Ah… ha… ha… ha…
Sacrificiul suprem ne aduce însă eliberarea. Cînd ultimul troian este ucis, cortina se ridică brusc, iar Sala Mare se înfățișează în toată plenitudinea opulenței ei. Înfrînți și surghiuniți, coborîm la stal ca și cum ne-am înălța la cer, sub intonațiile a trei îngeri care veghează de la lojă, ținînd candelele resemnării între palme. Nodul a fost despletit. Ocupăm un loc, nu mai contează care. Văzînd ce s-a întîmplat sub ochii noștri, ne-am dat seama că sîntem dezgoliți de orgolii ca troienele care își poartă ultimele clipe de libertate printre scaune.
Ultima parte a reprezentației este un bocet prelung, de îngropăciune. Însă unul senin, purificat, de îmbrățișare a Thanatosului. Incantațiile ultimelor femei troiene, intonate de la lojă, sînt ca desprinse din niște doine de jale. Din scaunele noastre asistăm la un catharsis, la o împăcare cu destinul, deși fantoma lui Achille (Jean Kristof Bouton) a venit să bîntuie. De pe un eșafod de lemn se prelinge sacrificiul unei fecioare, apoi a tuturor vestalelor care își acceptă moartea simbolică, sub chipul unui ultim dans. Patroana troienelor, Hecuba, se lasă strînsă în lanțuri și surghiunită, laolaltă cu ultimele copile. Este însă triumfătoare. În seara de 13 decembrie, spiritul Troiei a învins, cucerind simțurile ieșenilor.
***
După 40 de ani
Regizorul Andrei Șerban a pus pentru prima dată în scenă spectacolul „Troienele” în 1973, la Teatrul „La MaMa” din New York și imediat după revoluție, în 1990, la Teatrul Național din București. Reprezentația postmodernă este inspirată de partea omonimă din „Trilogia greacă” a lui Euripide. Însă opera lui Andrei Șerban, articulată pe muzica incantatorie a lui Liz Swados (care a fost prezentă în Iași la premieră), inspirată din miturile tragice africane, asiatice și balcanice, se depărtează de compoziția originală și se contaminează de izul bocetelor maramureșene. Formula ritualică, declamativă „lasă libretul să evolueze” și aduce, după spusele regizorului „compoziția liberă în ritm” pentru a reflecta la nivel organic situațiile cheie ale piesei. Dacă pînă la această punere în scenă actorii învățau să reproducă sunetul prin repetare mecanică, pînă a ajunge la logica intimă a vibrației sonore, pentru premiera ieșeană cei de la Operă au avut la dispoziție partituri. Ca incantațiile să se propage și mai departe, cu forța tragediei grecești și în conștiința altor spectatori, care ar putea găsi corespondențe cu nenorocirile din societatea contemporană.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu