Troienele care au adus la Iași sfîrșitul lumii

Pentru cea de-a doua sa premieră la Opera Ie­șea­nă de joi, 13 decembrie, regizorul Andrei Șerban și-a strîns toți spectatorii în foaierul Teatrului Național și i-a îngrămădit, cu tot cu podoabele lor opulente, u­nii într-alții, lăsîndu-i pînă la începerea reprezentației „Tro­ienele” în seama înghiontirilor prețioase. Apoi i-a con­dus, în șir indian, pe un coridor întunecat și în­gust, cu pereți înalți, care păreau să-i strîngă la fie­ca­re pas, ca pe niște condamnați. Nu în Sala Mare, su­foc­a­tă de îngeri și broderii, pe scaunele moi de ca­ti­­fea, ci în cu­lise, unde i-a abandonat în transă, preț de mai bi­­ne de-o oră, într-o încăpere sărăcăcioasă și nea­gră. De acolo a­veau să nu mai iasă cum au intrat, ci des­po­do­biți și neputincioși ca troienele, violați, umiliți, fă­ră cu­vinte, dezbrăcați și vindecați de orgolii, sfîrșiți, dar fas­­cinați. Aveau să renască, coborînd în sală, dinspre în­tu­neric și lumină, purificați, mai puternici și mai bogați.

Bang… Bang… Bang…

Nu e gongul care marchează în­ce­putul, ci toba bătută apăsat, rar și în­fun­dat de un aheu care nu poate a­nun­ța altceva decît sfîrșitul. Atît de amplu es­te ecoul loviturilor în camera strîmtă și neagră, încît o teamă organică urcă din tălpi pînă în gît, ca un nod Gordian care împletește simțurile, strîns, si­nes­te­zic, între ele. Ne înghesuim unii într-alții, din ce în ce mai în spate, într-un în­tuneric lugubru, unde un reflector ne sfredelește  retina ca un aparat de tortură. Nimeni nu vrea să strîngă rîn­du­rile, însă cu toții sîntem împinși, mai în spate, mai în spate, mai în spate, de un alt aheu cu privirea imobilă. Nu-n­țe­le­gem nimic, însă simțim o tensiune sur­dă. Nu va fi un spectacol ca oricare al­tul, ceva o să se întîmple și o să ni se întîmple…

Așteptăm așa, în neștire, pînă cînd sol­dații ahei, care-și poartă semeț su­li­țele de bambus ne mînă, ca pe o turmă de sclavi, chiar pe scenă. Numai că în spatele nostru, ușa se închide. Zdrang! Ca ușa unei carcere. Cortina e trasă, sol­dații ne păzesc și sîntem condam­nați la beznă. Devenim prizonierii u­nui spectacol care are să ne înghețe sîn­gele în vene. N-avem timp să ne dez­me­ticim că un cor de femei, cu rochiile albe, sfîșietor de vaporoase, in­to­nea­ză un recviem, ca un bocet prelung, de pe o schelă de lemn. Ceva deja s-a întîmplat…

Aci ni, icaca, icaca, iaci, ni, ha! a za! huia!

Sîntem prinși la mijloc, în semiobs­curitate, ca într-o menghină, într-o a­go­ră a torturii. Declamațiile  Hecubei (Laura Scripcaru), Adromacăi (Ana Maria Donose Marcovici), Cassandrei (Andreea Chinez) și Elenei (Cristina Tălamacu) izbucnesc pe rînd, din vîr­fu­rile unui triunghi simbolic, în incantații prelungi, dublate de corul fe­me­i­lor în alb. Soldații sînt printre noi și tot ne împing cu sulițele care țintesc în aer spre ultimele apărătoare ale Troiei. Va­­ietele anunță, profetic, sfîrșitul unei ci­vi­lizații.

Ne dăm seama că nu sîntem înconju­­rați de niște schele de lemn, să­ră­că­cioa­se, ci de trei eșafoduri, care închid într-un cerc al neputinței morți a­nun­ța­te, crime, violuri și sinucideri. Acestea ne asaltează, din toate direcțiile, pe rînd. Nu înțelegem nimic din ce se ros­teș­te. Incantațiile în greaca veche nu sînt menite pentru a fi decodate, ci pen­tru a pătrunde cu insidia lor adînc, pa­ralizant ca un venin, în viscere. A­cum știm ce se întîmplă… sîntem în Infern. Regina Hecuba, înveșmîntată în negru, strînge în brațe un înger de ceară, fiul Adromacăi, ultimul su­pra­vieț­uitor troian de sex masculin.

Prințesa Cassandra aleargă cu do­uă torțe în mîini căutînd în ochii noștri salvarea. Dar noi doar stăm și asistăm, neputincioși, la răpirea ei. Și mai anes­te­­ziați de groază vedem cum micul As­tianax (Marcu Șerbănuțu) este în­co­ronat degeaba prinț, fiindcă soldații îl răpesc și pe acesta din brațele ma­mei, deja rămasă văduvă. Alegoria de bo­­cete care însoțește ritualul femeii ce-și spală simbolic fiul osîndit la moar­te cu apă cu­rată, se întinde ca o mînă lungă a ne­pu­tin­ței, dincolo de ființă și neființă. Deși sîntem chiar acolo, nu putem face ni­mic, iar această neputință ne strînge mai tare nodul Gordian din gît, a cărui tensiune reverberează pînă în creier.

Paralizăm pe de-a-ntregul cînd E­le­nei i se rup hainele, i se smulge pă­rul lung, negru întunecat, lăsîndu-i scal­pul gol, însîngerat, iar trupul ei dez­golit, uns cu noroi, începe să zvîc­neas­că sub spasmele violului, chiar în mij­lo­cul nos­tru. Închisă în cușca de lemn a dam­nării, este izbită pe rînd de pe­re­ții ei de brațele soldaților, apoi trupul îi este ostoit de un monstru pe jumătate urs, pe jumătate om (Victor Zaharia). Putem să întindem mîinile să o prindem, dar înghețăm în paroxism.

Ah… ha… ha… ha…

Sacrificiul suprem ne aduce însă eliberarea. Cînd ultimul troian este u­cis, cortina se ridică brusc, iar Sala Mare se înfățișează în toată plenitu­di­nea o­pu­lenței ei. Înfrînți și surghiuniți, co­bo­rîm la stal ca și cum ne-am înălța la cer, sub intonațiile a trei îngeri care ve­­ghează de la lojă, ținînd candelele re­semnării între palme. Nodul a fost des­pletit. O­cu­păm un loc, nu mai contează ca­re. Văzînd ce s-a întîmplat sub o­chii noștri, ne-am dat seama că sîntem dezgoliți de or­go­lii ca troienele ca­re își poar­tă ultimele clipe de libertate printre scaune.

Ultima parte a reprezentației este un bocet prelung, de îngropăciune. În­să unul senin, purificat, de îmbrățișare a Thanatosului. Incantațiile ultimelor femei troiene, intonate de la lojă, sînt ca desprinse din niște doine de jale. Din scaunele noastre asistăm la un ca­thar­sis, la o împăcare cu destinul, deși fantoma lui Achille (Jean Kristof Bou­ton) a venit să bîntuie. De pe un e­șa­fod de lemn se prelinge sacrificiul unei fe­cioa­re, apoi a tuturor vestalelor care își acceptă moartea simbolică, sub chipul unui ultim dans. Patroana tro­ie­ne­lor, He­cuba, se lasă strînsă în lan­țuri și sur­ghiunită, laolaltă cu ultimele copile. Este însă triumfătoare. În seara de 13 decembrie, spiritul Troiei a în­vins, cu­cerind simțurile ieșenilor.

***

După 40 de ani

Regizorul Andrei Șerban a pus pen­tru prima dată în scenă spectacolul „Troienele” în 1973, la Tea­trul „La MaMa” din New York și i­me­diat după revoluție, în 1990, la Tea­trul Național din București. Re­pre­zen­tația postmodernă este ins­pi­rată de partea omonimă din „Tri­lo­gia grea­că” a lui Euripide. Însă o­pe­ra lui An­drei Șerban, articulată pe mu­zi­ca in­can­tatorie a lui Liz Swa­dos (care a fost prezentă în Iași la pre­mieră), inspirată din miturile tra­gice afri­ca­ne, asiatice și balcanice, se de­păr­tea­ză de compoziția origina­lă și se contaminează de izul bo­cet­e­lor maramu­re­șene. Formula rituali­că, declamati­vă „lasă libretul să e­vo­lueze” și a­du­ce, după spusele re­gi­zo­rului „com­po­­ziția liberă în ritm” pentru a re­flec­ta la nivel organic si­tua­țiile cheie ale piesei. Dacă pînă la a­ceastă pu­ne­re în scenă actorii în­vă­țau să reprodu­că sunetul prin re­pe­ta­re mecanică, pînă a ajunge la logica intimă a vi­bra­ției sonore, pentru premiera ie­șea­nă cei de la Operă au avut la dispo­zi­ție partituri. Ca incantațiile să se pro­page și mai de­par­te, cu forța tra­ge­diei grecești și în conștiința altor spec­tatori, care ar pu­tea găsi cores­pon­den­țe cu nenoroci­rile din socie­ta­tea contemporană.

Laura PĂULEȚ