Glonțul cu gust de fructe
1001 de chipuri 22 ianuarie 2013 Niciun comentariu la Glonțul cu gust de fructe 1„Nu te-nvață nimeni să tragi de manetă, cum nu-ți pune nimeni o pușcă în mînă. Oamenii cred că te ucide”. Azi, Claudiu nu stă în bar. Ca să vorbească despre „boala” lui sau, mai degrabă, despre cum n-a fost niciodată bolnav, trebuie să fie curat. E parfumat, e-mbrăcat atent și se alintă la mers, ca să pară lejer, ca să-l cred. „N-am o problemă, joc la păcănele dacă n-am ce face și nici ce pierde”, îmi spune el, poticnindu-se o clipă de teamă să nu se fi contrazis. E înalt, puțin îndoit de spate și privește mijit cu niște ochi roșii, obosiți, dar atenți. Vorbește agitat, electrizat de-o continuă dorință de-a se îmbrăca în alte straie din cuvinte și se ascultă întruna pe sine.
Din cei 38 de ani pe care i-a trăit pîn-acum, zece i-a jucat la păcănele. Aproape în fiecare zi sau în fiecare noapte, Claudiu se așază în fața ecranului cu fructe amestecate și încearcă să le ordoneze în șiruri. „O singură dată mi-a ieșit o linie bună, pe la început și-am prins vreo sută de milioane”, își amintește el cu-o tresăltare bucuroasă. Ține minte însă că i-a pierdut aproape imediat și rîde cînd se gîndește că „dacă n-ar fi trebuit să intru în tura de lucru dimineață i-aș fi dat în aceeași noapte în care i-am luat. Poate chiar îi înmulțeam”.
Viața în „Las Vegas”
Soția îi știe patima și trage uneori de el, să-l întoarcă acasă, ca de-o manetă colorată. Însă ecranul e strălucitor și speranța e-atît de vie încît nu se poate urni. „Dacă plec fix înainte să iau tot?” Acasă, totuși, n-a mai dus nici un salariu de cîțiva ani buni, darămite vreun premiu. „Ei, da’ o ducem bine, băiatul e la școală, nu lipsește nimănui nimic”, spune Claudiu. Poate doar liniștea lui nu-i de găsit, dar promite că nu se va mai duce într-o bună zi la barul cu aparate, cînd va mai cîștiga o dată. Povestește despre toate ca de-o investiție, bună, rea, nici nu mai contează. A-mprumutat aproape 150 de milioane de lei vechi pe care i-a depus, bancnotă cu bancnotă, în tonomatul din care n-au mai ieșit înapoi. Dar asta nu l-a pus la pămînt. După fiecare lovitură în gol trebuia să se întoarcă la lucru, fiindcă atunci cînd lucra ziua, noaptea juca și invers. „Sînt banii mei, îi muncesc cinstit, deci e corect să fac ce vreau cu ei? Este.” Se oprește, cîntărește încă o dată vorbele și pune palma la gură dintr-un reflex anapoda. S-a contrazis. Numai că-n loc să se explice, ca de obicei, cască lung, camuflînd sperietura. „Mă duc fiindcă-mi place, fiindcă mă ține acolo treaz, fiindcă nu mă deranjează nimic decît fumul de țigară. Eu nu fumez, nu suport”, spune cu-n soi de biruință în glas, ca și cînd ar vorbi despre singurul viciu din lume.
Trecem pe lîngă un cazino de cartier și îi licăresc ochii ca literele neobosite ale „Las Vegas”-ului atîrnat deasupra ușii. Mă-ntreabă dacă am încercat vreodată să cîștig. Îi spun că n-am încercat niciodată să joc. „Vezi că faci o diferență care nu se face. Nu intri la joacă, intri să bagi banul ca să iasă mai mulți. Ca la serviciu, ca la școală, ca-n viață.”
Adaugă un comentariu