Glonțul cu gust de fructe

„Nu te-nvață nimeni să tragi de ma­netă, cum nu-ți pune nimeni o pușcă în mînă. Oamenii cred că te ucide”. Azi, Claudiu nu stă în bar. Ca să vorbească despre „boala” lui sau, mai degrabă, despre cum n-a fost niciod­ată bolnav, trebuie să fie curat. E par­fumat, e-mbrăcat atent și se a­lintă la mers, ca să pară lejer, ca să-l cred. „N-am o problemă, joc la păcănele dacă n-am ce face și nici ce pierde”, îmi spune el, poticnindu-se o clipă de teamă să nu se fi contrazis. E înalt, puțin îndoit de spate și privește mi­jit cu niște ochi roșii, obosiți, dar a­tenți. Vorbește agitat, electrizat de-o continuă dorință de-a se îmbrăca în alte straie din cuvinte și se ascultă întruna pe sine.

Din cei 38 de ani pe care i-a tră­it pîn-acum, zece i-a jucat la pă­că­ne­le. Aproape în fiecare zi sau în fiecare noapte, Claudiu se așază în fața e­cra­nului cu fructe amestecate și în­cear­că să le ordoneze în șiruri. „O singură dată mi-a ieșit o linie bună, pe la în­ceput și-am prins vreo sută de mili­oa­ne”, își amintește el cu-o tresăltare bucuroasă. Ține minte însă că i-a pier­dut aproape imediat și rîde cînd se gîndește că „dacă n-ar fi trebuit să intru în tura de lucru dimineață i-aș fi dat în aceeași noapte în care i-am lu­at. Poate chiar îi înmulțeam”.

Viața în „Las Vegas”

Soția îi știe patima și trage uneori de el, să-l întoarcă acasă, ca de-o ma­netă colorată. Însă ecranul e stră­lu­ci­tor și speranța e-atît de vie încît nu se poate urni. „Dacă plec fix înainte să iau tot?” Acasă, totuși, n-a mai dus nici un salariu de cîțiva ani buni, da­rămite vreun premiu. „Ei, da’ o du­cem bine, băiatul e la școală, nu lipsește nimănui nimic”, spune Claudiu. Poa­te doar liniștea lui nu-i de găsit, dar promite că nu se va mai duce într-o bună zi la barul cu aparate, cînd va mai cîștiga o dată. Povestește des­pre toate ca de-o investiție, bună, rea, nici nu mai contează. A-mprumutat a­proa­pe 150 de milioane de lei vechi pe care i-a depus, bancnotă cu bancno­tă, în tonomatul din care n-au mai ieșit înapoi. Dar asta nu l-a pus la pă­mînt. După fiecare lovitură în gol tre­buia să se întoarcă la lucru, fiindcă atunci cînd lucra ziua, noaptea juca și invers. „Sînt banii mei, îi muncesc cinstit, deci e corect să fac ce vreau cu ei? Este.” Se oprește, cîntărește încă o dată vorbele și pune palma la gură dintr-un reflex anapoda. S-a contra­­zis. Numai că-n loc să se explice, ca de obicei, cască lung, camuflînd spe­rietura. „Mă duc fiindcă-mi pla­ce, fiindcă mă ține acolo treaz, fiindcă nu mă deranjează nimic decît fumul de țigară. Eu nu fumez, nu suport”, spu­ne cu-n soi de biruință în glas, ca și cînd ar vorbi despre singurul viciu din lume.

Trecem pe lîngă un cazino de car­tier și îi licăresc ochii ca literele neo­bosite ale „Las Vegas”-ului atîrnat deasupra ușii. Mă-ntreabă da­că am încercat vreodată să cîștig. Îi spun că n-am încercat niciodată să joc. „Vezi că faci o diferență care nu se face. Nu intri la joacă, intri să ba­gi banul ca să iasă mai mulți. Ca la ser­viciu, ca la școală, ca-n viață.”