Uzina care prefăcea sticla în diamant
Povești fără timbru 22 ianuarie 2013 Niciun comentariu la Uzina care prefăcea sticla în diamant 228Fabrica din Dorohoi a murit sub ochii iritați de focul puternic care dădea naștere sticlei. Sub ochii celor patru mii de angajați cu nisipul înțepenit în plămîni, paharele nu mai sclipesc în dreptul razelor care se reflectau cîndva în geamurile verzui ale clădirii. Marcel Frunză a lucrat de la înființarea pînă la închiderea întreprinderii și a văzut cum, în lipsa prosperității pe care o aducea fabrica, blocurile s-au făcut din ce în ce mai gri, iar lipsa banilor a împins oamenii să ia calea străinătății. Aceștia însă n-au uitat să-și pună în bagaj cănile gravate cu flori de toate felurile. Din ele, își beau cafeaua încălzită pe cuptoare, la muncă, unde aburii băuturii se amestecau cu praful de sticlă ce se ridica de îndată ce în fabrică se aprindeau primele neoane, dimineața. Însă cuptoarele din Dorohoi n-au mai topit sticlă de-aproape șapte ani.
„O citadelă industrială din nordul țării în care puterea neamului românesc a fost mai presus de orice închipuire.” Așa îi place lui Marcel Frunză, fost șef de secție la fabrica de porțelan din Dorohoi, să descrie industria care timp de 33 de ani a susținut un oraș întreg, în timp ce scrijelește cu un creion vechi un „a fost odată” aproape indescifrabil pe o foaie mototolită.
Acesta povestește mîhnit cum, dacă altădată trebuia să dai 5 lei la poartă în caz că întîrziai, ca să nu-ți oprească legitimația și să afle directorul, acum în spatele gardului unde cîinii vagabonzi au devenit singurii stăpîni, nu sînt decît ruine și table ruginite, printre care nici buruienile nu par a-și mai găsi loc să se înalțe. Au cărat oamenii fier vechi din toată fabrica, iar acum, în multe dintre fostele secții, nu mai găsești nici măcar o piuliță rătăcită sau o bucată de sîrmă înnodată. „Trebuie să mai măture cineva și gata. Dar cine să măture că oricum nu are cine-l plăti”, îmi spune bărbatul care nu pare trecut de 60 de ani, ținîndu-și capul între palme. Însă singurul lucru măturat a fost norocul dorohoienilor, care, din 1973 cînd a luat ființă fabrica, STIPO.SA, după ce a fost mutată de la Pașcani, părea să se țină scai de orășelul din nordul Moldovei.
Se construiau în tîrg cîte 1.500 de apartamente pe an care erau împărțite muncitorilor în funcție de cîți membri erau în familie. După ce erai repartizat, primeai o butelie fiindcă „atunci era greu cu gazul, nu ca acum. Era 275 de lei o butelie”, și Marcel Frunză își apropie sprîncenele încruntat. Însă sticlarii își meritau fiecare metru cub din butelii, pentru că „veneau cu drag la fabrică și erau mîndri de ceea ce făcea. Era o disciplină și un elan de-adevăratelea. Un elan muncitoresc, cum spuneau cîntecele vechi. Și fiindcă erau atît de mulți, între ei se năștea o competiție fără voia lor. Aveau ambiția să facă atît cît făcea colegul. Ți-era rușine dacă la sfîrșitul lunii luai 1.500 – 2.000 de lei”, îmi explică bărbatul mișcîndu-și mîinile amenințător de aproape de fața mea.
Teatru printre pahare
În jurul fabricii din Dorohoi, meșterii credeau că sticla lor n-o să se spargă niciodată. Credeau că o să treacă o veșnicie și meseriile lor tot nu se vor fi risipit ca fumul gros care ieșea zilnic din burlanele clădirilor fabricii. De aceea și-au modelat și viața în jurul uzinei. Și-au adus copiii acolo ca să-i învețe meserie și să le insufle plăcerea mînuirii sticlei încă de mici, iar astfel, cu timpul, foarte multe familii și-au legat existența de fabrică, unii copii venind în practică încă de la liceu.
Astfel, în camerele în care cărbunii trosneau în cuptoare sticla lua forme neînchipuite sub mîinile meșterilor și ale ucenicilor acestora. Și rezultatele lor erau cunoscute în toată țara, „pentru că meseriașii care lucrau pe această platformă luau primul loc pe la toate concursurile și întrecerile, fie că erau sticlari ori șlefuitori”. Însă activitatea angajaților nu se petrecea doar printre fumurile cazanelor. Fiecare dintre aceștia trebuia să fie prins într-o activitate extra profesională. Ori erai solist, ori jucai fotbal, dansai sau făceai judo. „Eu, așa cum mă vezi tu cu părul alb, eram într-o echipă de teatru. Și era un băiat care lucra cu mine, a lui Albotă, și jucam împreună într-o piesă în care eu trebuia să îl arestez. Dar nu știu cum s-a făcut că peste două săptămîni a fost arestat și în realitate. Zicea lumea că cică i-aș fi ținut ghinion”, povestește bărbatul care a bătut holurile uzinei de la deschidere.
La cei 59 de ani ai săi, Marcel Frunză a crescut trei copii printre fumul înecăcios al cazanelor, două fete și un băiat. Înainte să se mute cu toată avuția lui la Dorohoi, a muncit ca strungar în Reșița, din ’73 a fost maistru mecanic, iar după ce a făcut o școală tehnică a devenit șeful atelierului de ardere. Și-a petrecut 33 de ani în preajma sticlarilor, 33 de ani în care a văzut cum orașul a crescut în jurul fabricii și s-a pensionat odată cu închiderea acesteia.
Ceramică 3D
Iar obiectele care ieșeau din mîinile sticlarilor dorohoieni nu treceau neobservate nici de străini. „Noi făceam exporturi cotate ca greu accesibile”, povestește Marcel Frunză. Americanii așteptau patru săptămîni pentru un transport pentru că se făcea cu trenul și cu vaporul. „Eu m-am ocupat de transport, cu Mărioara Maftei. Plecam cu avionul de la 10 dimineața și mă întorceam seara la 6. Țin minte că ne dădeau pungi din acelea de la TAROM în caz că ți se făcea rău.” Dar încă de la început fabrica făcea export pentru Germania, Anglia, URSS sau Polonia și „toți rămîneau uimiți de ce realizam și atît ne mai felicitau, chiar dacă nu mulți auziseră de orașul nostru”, și în ochii bărbatului încă se citește mîndria cu care se prezenta pe vremuri „în fața străinilor”.
Dar și în fabrica din Dorohoi era o expoziție unică în lume de obiecte de sticlă și de ceramică. „Cînd te uitai în vitrine aveai impresia că te uiți la un televizor 3D, atît de pricepuți erau sticlarii.” Aceștia cîștigau mai mult decît directorul instituției. „Închipuie-ți că într-un an doi sticlari, soț și soție, Antal le zicea, au cîștigat împreună 96 de milioane, în condițiile în care salariul primului ministru era de 25 de milioane. Și atunci a venit pînă și Banca Centrală să verifice situația”, exclamă Marcel Frunză, de parcă nici azi, după aproape două decenii, nu îi vine să creadă. Însă multe dintre obiectele unicat erau făcute pentru Nicolae Ceaușescu. În fiecare an, înainte de 26 ianuarie, cînd era ziua lui, i se trimiteau lucruri pe care nu le făcea nimeni altcineva în lume. Iar el le expunea la Muzeul Național ca să le vadă toată lumea, doar soția sa păstrîndu-și serviciile de cafea. L-au primit și în vizită, în octombrie ’89, înainte de Revoluție, și i-au pus mochetă grena la intrare și i-au tăiat plopii din parcare, ca să poată ateriza cu elicopterul în fața fabricii, să nu coboare în spate ca să vadă boscheții și drumul pietruit. „Au astupat și unde a fost tulpina, nu se mai cunoștea fir de rumeguș, nimic. Numai ca să dea o imaginea bună. Culmea a fost însă că pînă la urmă elicopterul a aterizat pe stadion. Și cînd a fost în vizită la satul Progresu, de lîngă Dorohoi, sătenii au cărat de pe tarlale cartofii roșii peste cei albi, ca să pară mai mulți, să arate ce recolte bogate au. Și la porumb unde era cîte un știulete mai înfigeau ei cîte doi. Pînă acolo se ajungea ca să-l impresioneze pe tovarăș.”
Bărbatului nu-i vine nici acum să creadă cît de repede s-au topit cei 33 de ani de sticlărie din Dorohoi. „O astfel de industrie nu se clădește ușor într-un orășel ca ăsta. Acum tot ce a mai rămas sînt confecțiile, dar ca orice afacere dezvoltată în tîrg, începe să se destrame”. Încă își aduce aminte de imaginea pe care a văzut-o chiar după ce fabrica a fost închisă, cînd totul rămăsese neatins și oamenii parcă au dispărut dintr-o dată. „Cineva spunea că industria României e un morman de fier. Unde sînt sutele de tone de fier vechi? Măcar ăsta de-ar fi fost vîndut să se dea bani oamenilor înapoi. Dar s-a furat tot”, și Marcel Frunză se ridică de pe fotoliu și se îndreaptă spre geam.
Acum, în halele goale cu geamuri sparte e frig. Nu mai arde focul în cuptoare și străzile orașului nu mai sînt pline la ora 4 cînd soarele se face roșu pe cer, cînd mii de oameni ieșeau de la muncă. Doar cănița de sticlă primită de la fabrică cînd am fost în excursie mai stă în debara, și mama o folosește să ia agheasmă de la biserică în ziua de Bobotează.
***
Cronologia declinului
În anul 1998, fabrica a fost privatizată, iar secțiile de sticlă s-au separat de cele de porțelan și de Atelierul Vitrus (atelier de ceramică populară). „Astfel, în urma unei licitații, pachetul de acțiuni de 40% deținut de Fondul Proprietății de Stat, pentru care s-a plătit peste două miliarde de lei vechi, a fost cumpărat de omul de afaceri Corneliu Petreanu, denumit și «magnatul sticlei»”, îmi explică fostul șef de secție în timp ce caută preocupat într-un teanc de foi. Astfel, în septembrie 1998 a luat ființă S.C. Porțelanul. S.A., din care, în 1999, gălățeanul Cătălin Chelu a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni cu 480 de milioane de lei vechi, lăsînd pe drumuri 150 de persoane.
„Marile greșeli făcute încă din 1990-2000 au fost modalitățile de privatizare”, spune apăsat Marcel Frunză amintindu-și că odată cu venirea lui Corneliu Petreanu la cîrma fabricii, au apărut și nemulțumirile. Exact asta stă scris și într-o copie xerox a paginii patru a Monitorului de Botoșani, pe care bărbatul o scoate din teancul de foi pe care îl cotrobăia mai înainte: „Nemulțumire la STIPO. Muncitorii îl acuză de ilegalități pe administratorul Corneliu Petreanu”. Acesta a fost acuzat că a folosit peste două miliarde de lei vechi proveniți de la Somvetra S.A. Gherla, o altă fabrică de sticlă la care era președintele Consiliului de Administrație, pentru a achita acțiunile uzinei de la Dorohoi. În mod normal el nu putea să dispună de li-chiditățile acestei societăți, și nici S.C. Somvetra S.A. nu putea să cumpere o altă companie fără să se fi întrunit Adunarea Generală a Acționarilor, lucru care nu s-a întîmplat. „Folosind banii unei societăți comerciale pentru a cumpăra acțiuni de la o alta, Petreanu dorea de fapt să pună mîna pe toate unitățile de profil din țară și să creeze un monopol asupra acestui tip de industrie.” Marcel Frunză se oprește, uitîndu-se în gol. Se ridică apoi brusc de la masă și se duce să vadă ce fac nepoții din camera alăturată, care butonau de zor la calculator.
Cînd s-a întors, a început să povestească răspicat că abia din anii 2000 activitatea de la porțelan și sticlă a început să scîrție, ambii proprietari adunînd datorii de sute de milioane de lei. Fabrica a cumpărat de la alte firme deținute de Cătălin Chelu, proprietarul secției de porțelan, bunuri cu un preț mult mai mare decît cel al pieței, acesta din urmă cîștigînd aproape 200.000 de lei din afacere. După mai multe cazuri în care Chelu a fost acuzat că încearcă să vîndă pe bucăți secția unor firme deținute tot de el, pe prețuri mult mai mici, în 2006, un număr mare de salariați au reclamat că nu și-au mai primit banii pe cîteva luni și proprietarul a luat aproape toată marfa cu el la Galați.
Pe secția de sticlă s-a pus sechestru după ce o firmă din Cehia, care avea de recuperat o datorie, a cîștigat un proces prin care a dispus blocarea conturilor și lichidarea societății. După ce contractul de privatizare a fost desființat, fabrica a fost vîndută de către AVAS (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) Asociației Salariaților în 2004. Dar aceștia trebuiau să investească o sumă mare de bani și nu au reușit acest lucru, firma reintrînd în proprietatea statului în anul 2005. Ultimile cuptoare au fost demontate și transportate la Alba Iulia în același an.
Iuliana LEONTI
Adaugă un comentariu