Uzina care prefăcea sticla în diamant

Fabrica din Dorohoi a murit sub ochii iritați de fo­cul puternic care dădea naștere sticlei. Sub ochii celor patru mii de angajați cu nisipul înțepenit în plămîni, paharele nu mai sclipesc în dreptul razelor care se reflectau cîndva în geamurile verzui ale clă­dirii. Marcel Frunză a lucrat de la înființarea pînă la închiderea întreprinderii și a văzut cum, în lipsa prosperității pe care o aducea fabrica, blocurile s-au făcut din ce în ce mai gri, iar lipsa banilor a împins oamenii să ia calea străinătății. Aceștia în­să n-au uitat să-și pună în bagaj cănile gravate cu flori de toate felurile. Din ele, își beau cafeaua încălzită pe cuptoare, la muncă, unde aburii băuturii se amestecau cu praful de sticlă ce se ridica de înda­tă ce în fabrică se aprindeau primele neoane, dimi­neața. Însă cuptoarele din Dorohoi n-au mai topit sticlă de-aproape șapte ani.

„O citadelă industrială din nordul țării în care puterea neamului româ­nesc a fost mai presus de orice închi­pu­i­re.” Așa îi place lui Marcel Frunză, fost șef de secție la fabrica de porțelan din Dorohoi, să descrie industria care timp de 33 de ani a susținut un oraș întreg, în timp ce scrijelește cu un cre­ion vechi un „a fost odată” aproape indescifrabil pe o foaie mototolită.

Acesta povestește mîhnit cum, da­că altădată trebuia să dai 5 lei la poar­tă în caz că întîrziai, ca să nu-ți o­preas­că legitimația și să afle directorul, acum în spatele gardului unde cîinii vaga­bonzi au devenit singurii stăpîni, nu sînt decît ruine și table ruginite, prin­tre care nici buruienile nu par a-și mai gă­si loc să se înalțe. Au cărat oamenii fier vechi din toată fabrica, iar acum, în multe dintre fostele secții, nu mai gă­sești nici măcar o piuliță rătăcită sau o bucată de sîrmă înnodată. „Trebuie să mai măture cineva și gata. Dar cine să măture că oricum nu are cine-l plă­ti”, îmi spune bărbatul care nu pare tre­cut de 60 de ani, ținîndu-și capul între palme. Însă singurul lucru mă­tu­rat a fost norocul dorohoienilor, care, din 1973 cînd a luat ființă fabrica, STIPO.SA, după ce a fost mutată de la Pașcani, părea să se țină scai de orășelul din nordul Moldovei.

Se construiau în tîrg cîte 1.500 de apartamente pe an care erau împăr­țite muncitorilor în funcție de cîți membri erau în familie. După ce erai repartizat, primeai o butelie fiindcă „atunci era greu cu gazul, nu ca acum. Era 275 de lei o butelie”, și Marcel Frunză își apropie sprîncenele încruntat. Însă sti­clarii își meritau fiecare metru cub din butelii, pentru că „veneau cu drag la fabrică și erau mîndri de ceea ce fă­cea. Era o disciplină și un elan de-ade­vă­ra­telea. Un elan muncitoresc, cum spu­neau cîntecele vechi. Și fiindcă erau atît de mulți, între ei se năștea o competiție fără voia lor. Aveau ambiția să facă atît cît făcea colegul. Ți-era ru­și­ne dacă la sfîrșitul lunii luai 1.500 – 2.000 de lei”, îmi explică bărbatul miș­cîn­du-și mîinile amenințător de aproa­pe de fața mea.

Teatru printre pahare

În jurul fabricii din Dorohoi, meș­terii credeau că sticla lor n-o să se spar­gă niciodată. Credeau că o să treacă o veșnicie și meseriile lor tot nu se vor fi risipit ca fumul gros care ieșea zilnic din burlanele clădirilor fabricii. De aceea și-au modelat și viața în jurul uzinei. Și-au adus copiii acolo ca să-i învețe meserie și să le insufle plă­ce­rea mînuirii sticlei încă de mici, iar astfel, cu timpul, foarte multe familii și-au legat existența de fabrică, unii co­pii venind în practică încă de la li­ceu.

Astfel, în camerele în care căr­bu­nii trosneau în cuptoare sticla lua forme neînchipuite sub mîinile meșterilor și ale ucenicilor acestora. Și rezultatele lor erau cunoscute în toată țara, „pentru că meseriașii care lucrau pe această platformă luau primul loc pe la toate concursurile și întrecerile, fie că erau sticlari ori șlefuitori”. Însă activitatea angajaților nu se petrecea doar prin­tre fumurile cazanelor. Fiecare dintre aceștia trebuia să fie prins într-o ac­ti­vitate extra profesională. Ori erai so­list, ori jucai fotbal, dansai sau făceai judo. „Eu, așa cum mă vezi tu cu pă­rul alb, eram într-o echipă de teatru. Și era un băiat care lucra cu mine, a lui Al­botă, și jucam împreună într-o piesă în care eu trebuia să îl arestez. Dar nu știu cum s-a făcut că peste două săp­tă­mîni a fost arestat și în realitate. Zi­cea lumea că cică i-aș fi ținut ghinion”, povestește bărbatul care a bătut holurile uzinei de la deschidere.

La cei 59 de ani ai săi, Marcel Frun­ză a crescut trei copii printre fu­mul înecăcios al cazanelor, două fete și un băiat. Înainte să se mute cu toată avuția lui la Dorohoi, a muncit ca strungar în Reșița, din ’73 a fost maistru mecanic, iar după ce a făcut o școală tehnică a devenit șeful atelie­rului de ardere. Și-a petrecut 33 de ani în preajma sticlarilor, 33 de ani în care a văzut cum orașul a crescut în jurul fabricii și s-a pensionat odată cu închiderea acesteia.

Ceramică 3D

Iar obiectele care ieșeau din mîi­nile sticlarilor dorohoieni nu treceau neobservate nici de străini. „Noi fă­ceam exporturi cotate ca greu accesibile”, povestește Marcel Frunză. Ame­ricanii așteptau patru săptămîni pentru un transport pentru că se făcea cu trenul și cu vaporul. „Eu m-am ocupat de transport, cu Mărioara Maftei. Plecam cu avionul de la 10 dimi­nea­ța și mă întorceam seara la 6. Țin minte că ne dădeau pungi din acelea de la TA­ROM în caz că ți se făcea rău.” Dar încă de la început fabrica făcea ex­port pentru Germania, Anglia, URSS sau Polonia și „toți rămîneau uimiți de ce realizam și atît ne mai felicitau, chiar dacă nu mulți auziseră de ora­șul nostru”, și în ochii bărbatului încă se citește mîndria cu care se prezenta pe vremuri „în fața străinilor”.

Dar și în fabrica din Dorohoi era o expoziție unică în lume de obiecte de sticlă și de ceramică. „Cînd te ui­tai în vitrine aveai impresia că te uiți la un televizor 3D, atît de pricepuți erau sticlarii.” Aceștia cîștigau mai mult decît directorul instituției. „Închi­pu­ie-ți că într-un an doi sticlari, soț și soție, Antal le zicea, au cîștigat împreună 96 de milioane, în condițiile în care salariul primului ministru era de 25 de milioane. Și atunci a venit pînă și Banca Centrală să verifice situația”, exclamă Marcel Frunză, de parcă nici azi, după aproape două decenii, nu îi vine să creadă. Însă multe dintre obie­c­tele unicat erau făcute pentru Nico­lae Ceaușescu. În fiecare an, înainte de 26 ianuarie, cînd era ziua lui, i se trimi­teau lucruri pe care nu le făcea nimeni al­t­cineva în lume. Iar el le expunea la Muzeul Național ca să le vadă toată lumea, doar soția sa păstrîndu-și serviciile de cafea. L-au primit și în vi­zi­tă, în octombrie ’89, înainte de Re­vo­luție, și i-au pus mochetă grena la intrare și i-au tăiat plopii din parcare, ca să poată ateriza cu elicopterul în fa­ța fabricii, să nu coboare în spate ca să vadă boscheții și drumul pietruit. „Au astupat și unde a fost tulpina, nu se mai cunoștea fir de rumeguș, ni­mic. Numai ca să dea o imaginea bună. Culmea a fost însă că pînă la urmă elicopterul a aterizat pe stadion. Și cînd a fost în vizită la satul Progresu, de lîngă Dorohoi, sătenii au cărat de pe tarlale cartofii roșii peste cei albi, ca să pară mai mulți, să arate ce recolte bogate au. Și la porumb unde era cîte un știulete mai înfigeau ei cîte doi. Pînă acolo se ajungea ca să-l impresioneze pe tovarăș.”

Bărbatului nu-i vine nici acum să creadă cît de repede s-au topit cei 33 de ani de sticlărie din Dorohoi. „O ast­fel de industrie nu se clădește ușor într-un orășel ca ăsta. Acum tot ce a mai ră­mas sînt confecțiile, dar ca orice afacere dezvoltată în tîrg, începe să se des­tra­me”. Încă își aduce aminte de imagi­nea pe care a văzut-o chiar după ce fabrica a fost închisă, cînd totul ră­mă­sese neatins și oamenii parcă au dis­părut dintr-o dată. „Cineva spunea că industria României e un morman de fier. Unde sînt sutele de tone de fier vechi? Măcar ăsta de-ar fi fost vîndut să se dea bani oamenilor înapoi. Dar s-a furat tot”, și Marcel Frunză se ridică de pe fotoliu și se îndreaptă spre geam.

Acum, în halele goale cu geamuri sparte e frig. Nu mai arde focul în cuptoare și străzile orașului nu mai sînt pline la ora 4 cînd soarele se face roșu pe cer, cînd mii de oameni ie­șeau de la muncă. Doar cănița de sticlă primită de la fabrică cînd am fost în excursie mai stă în debara, și mama o folosește să ia agheasmă de la biseri­că în ziua de Bobotează.

***

Cronologia declinului

În anul 1998, fabrica a fost privatizată, iar secțiile de sticlă s-au se­parat de cele de porțelan și de Ate­lierul Vitrus (atelier de ceramică po­pulară). „Astfel, în urma unei licitații, pachetul de acțiuni de 40% de­ți­nut de Fondul Proprietății de Stat, pentru care s-a plătit peste două mili­arde de lei vechi, a fost cumpărat de omul de afaceri Corneliu Petrea­nu, denumit și «magnatul sticlei»”, îmi explică fostul șef de secție în timp ce caută preocupat într-un teanc de foi. Astfel, în septembrie 1998 a luat ființă S.C. Porțelanul. S.A., din care, în 1999, gălățeanul Cătălin Chelu a cumpărat pachetul majoritar de ac­țiuni cu 480 de milioane de lei ve­chi, lăsînd pe drumuri 150 de persoane.

„Marile greșeli făcute încă din 1990-2000 au fost modalitățile de privatizare”, spune apăsat Marcel Frunză amintindu-și că odată cu ve­nirea lui Corneliu Petreanu la cîr­ma fabricii, au apărut și nemulțumirile. Exact asta stă scris și într-o copie xerox a paginii patru a Monitorului de Botoșani, pe care bărbatul o scoa­te din teancul de foi pe care îl co­tro­băia mai înainte: „Nemulțumire la STIPO. Muncitorii îl acuză de ilegalități pe administratorul Corneliu Petreanu”. Acesta a fost acuzat că a folosit peste două miliarde de lei vechi proveniți de la Somvetra S.A. Gherla, o altă fabrică de sticlă la care era președintele Consiliului de Administrație, pentru a achita ac­țiunile uzinei de la Dorohoi. În mod normal el nu putea să dispună de li-chi­ditățile acestei societăți, și nici S.C. Somvetra S.A. nu putea să cumpere o altă companie fără să se fi întrunit Adunarea Generală a Ac­țio­narilor, lucru care nu s-a în­tîm­plat. „Folosind banii unei societăți co­merciale pentru a cumpăra acțiuni de la o alta, Petreanu dorea de fapt să pună mîna pe toate unitățile de profil din țară și să creeze un monopol asupra acestui tip de industrie.” Mar­cel Frunză se oprește, uitîndu-se în gol. Se ridică apoi brusc de la masă și se duce să vadă ce fac nepoții din camera alăturată, care butonau de zor la calculator.

Cînd s-a întors, a început să po­vestească răspicat că abia din anii 2000 activitatea de la porțelan și sticlă a început să scîrție, ambii proprietari adunînd datorii de sute de milioane de lei. Fabrica a cumpărat de la alte firme deținute de Cătălin Chelu, pro­prietarul secției de porțelan, bunuri cu un preț mult mai mare decît cel al pieței, acesta din urmă cîștigînd aproa­pe 200.000 de lei din afacere. După mai multe cazuri în care Chelu a fost acuzat că încearcă să vîndă pe bucăți secția unor firme deținute tot de el, pe prețuri mult mai mici, în 2006, un număr mare de salariați au reclamat că nu și-au mai primit banii pe cî­te­va luni și proprietarul a luat aproa­pe toată marfa cu el la Galați.

Pe secția de sticlă s-a pus seches­tru după ce o firmă din Cehia, care avea de recuperat o datorie, a cîști­gat un proces prin care a dispus bloca­rea conturilor și lichidarea societă­ții. După ce contractul de privatizare a fost desființat, fabrica a fost vîndută de către AVAS (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) Asociației Salariaților în 2004. Dar aceștia trebuiau să investească o su­mă mare de bani și nu au reușit acest lucru, firma reintrînd în proprietatea statului în anul 2005. Ultimile cuptoare au fost demontate și transportate la Alba Iulia în același an.

Iuliana LEONTI