Bărbatul care aproape a învins Kilimanjaro
1001 de chipuri 25 februarie 2013 Niciun comentariu la Bărbatul care aproape a învins Kilimanjaro 15Dragoș Nica e ca un munte dintre aceia pe care încearcă mereu să-i cucerească. La cei peste doi metri ai săi este obișnuit să privească lumea de sus. Poate de asta a încercat să urce tot timpul cît mai aproape de nori, totul rezumîndu-se la o încleștare între el și piscul pe care încearcă să ajungă. Natura i-a plăcut de cînd se știe, iar acum încearcă, din spatele catedrei, să o insufle și studenților de la Geografie, deși nu reușește mereu. „Îți dai seama dacă cineva este făcut să urce pe munte numai dacă mergi cu el pe Copou. Dacă vezi că se plînge, că nu mai poate și că ar vrea să facă altceva, muntele nu-i de el.”
O spune simplu, dar încrezător, cu aerul unui om care are în spate experiența multor expediții. A urcat pe muntele Olimp cu un grup de studenți, însă din cincizeci cîți au fost, doar nouă au reușit să ajungă pînă în vîrf. „E nevoie de condiție fizică pentru a urca pe munte, dar și psihic trebuie să-ți impui lucrul ăsta. Să treci peste durerea de cap și oboseală”, îmi explică bărbatul cîndva brunet, în părul căruia au apărut tot mai multe fire albe.
Pe vîrf de munte în trei zile
Ultima sa aventură a fost pe Kilimanjaro, dar vîrful Uhuru pe care a încercat să urce l-a învins. Asta s-a întîmplat din lipsa banilor. Nu au avut suficiente fonduri încît să plătească mai multe zile de urcuș așa că Dragoș Nica împreună cu cei doi prieteni cu care începuse aventura au încercat să facă în trei zile ceea ce alpiniștii străini reușesc în aproape două săptămîni. „Nu am avut suficient timp să ne aclimatizăm, să ne obișnuim cu presiunea și aerul rarefiat, așa că ne durea mereu capul și nu puteam mînca nimic.” A fost o luptă pe care au trebuit să o poarte prin patru tipuri de peisaje.
Pînă în vîrf, au trebuit să înfrunte ghețarul, un deșert rece și trist pe care însă nu l-au putut admira din cauza durerilor de cap tot mai puternice.
Cînd au început să urce, jungla cu aerul ei umed și vegetația i-a primit, ca mai apoi să ajungă într-o zonă cu vegetație de tranziție. „Erau tot felul de copaci ciudați, cactuși și ierburi înalte după ce am ieșit din junglă, iar după zona asta a cam dispărut tot. A urmat un fragment numai cu praf, cu cenușă vulcanică.” Pe ultima porțiune, pînă în vîrf, au trebuit să înfrunte ghețarul, un deșert rece și trist pe care însă nu l-au putut admira din cauza durerilor de cap tot mai puternice.
Își începuseră ascensiunea deja de două zile, dar în ultima noapte nu au mai putut dormi din cauza lipsei de aer și a durerilor de cap. Erau la cota 4700 de metri, numită și Kibo, dar mai aveau de urcat o mie de metri, așa că au plecat să cucerească vîrful Uhuru în miezul nopții.
Au reușit să ajungă acolo doar cei doi prieteni ai săi și unul dintre ghizi. „Mai aveam aproape două sute de metri pînă sus, însă am început să simt cum mă ia somnul. Dacă adormi la presiunea aia, neaclimatizat și la minus douăzeci de grade, nu te mai trezești, așa că eu m-am întors.” A luat decizia asta pentru că era cel mai solid dintre toți și nu ar fi avut cine să îl care pînă jos dacă ar fi leșinat. Și nu regretă. E conștient că, dacă ar fi urcat, poate nu ar mai fi ajuns înapoi acasă.
Adaugă un comentariu