Bărbatul care aproape a învins Kilimanjaro

Dragoș Nica e ca un munte dintre aceia pe care încearcă mereu să-i cu­cerească. La cei peste doi metri ai săi este obișnuit să privească lumea de sus. Poate de asta a încercat să urce tot timpul cît mai aproape de nori, totul re­zumîndu-se la o încleștare între el și piscul pe care încearcă să ajungă. Na­tura i-a plăcut de cînd se știe, iar a­cum încearcă, din spatele catedrei, să o in­sufle și studenților de la Geografie, de­și nu reușește mereu. „Îți dai sea­ma dacă cineva este făcut să urce pe mun­te numai dacă mergi cu el pe Co­pou. Dacă vezi că se plînge, că nu mai poa­te și că ar vrea să facă altceva, mun­te­le nu-i de el.”

O spune simplu, dar în­crezător, cu aerul unui om care are în spate experiența multor expedi­ții. A urcat pe muntele Olimp cu un grup de studenți, însă din cincizeci cîți au fost, doar nouă au reușit să ajungă pînă în vîrf. „E nevoie de condiție fi­zică pentru a urca pe munte, dar și psi­hic trebuie să-ți impui lucrul ăs­ta. Să treci peste durerea de cap și obo­sea­lă”, îmi explică bărbatul cîndva brunet, în părul căruia au apărut tot mai multe fire albe.

Pe vîrf de munte în trei zile

Ultima sa aventură a fost pe Ki­li­manjaro, dar vîrful Uhuru pe care a încercat să urce l-a învins. Asta s-a întîmplat din lipsa banilor. Nu au avut suficiente fonduri încît să plă­tească mai multe zile de urcuș așa că Dragoș Nica împreună cu cei doi pri­e­te­ni cu care începuse aventura au în­cer­cat să facă în trei zile ceea ce alpiniș­tii străini reușesc în aproape două săp­tămîni. „Nu am avut suficient timp să ne aclimatizăm, să ne obiș­nu­im cu pre­siunea și aerul rarefiat, așa că ne du­rea mereu capul și nu pu­team mînca nimic.” A fost o luptă pe care au trebu­it să o poarte prin patru tipuri de peisaje.

Pînă în vîrf, au trebuit să în­frunte ghețarul, un deșert rece și trist pe care însă nu l-au putut admira din cauza durerilor de cap tot mai puter­nice.

Cînd au început să urce, jun­gla cu aerul ei umed și vegetația i-a pri­mit, ca mai apoi să ajungă într-o zonă cu vegetație de tranziție. „E­rau tot felul de copaci ciudați, cactuși și ierburi înalte după ce am ieșit din junglă, iar după zona asta a cam dis­pă­rut tot. A urmat un fragment numai cu praf, cu cenușă vulcanică.” Pe ultima por­țiune, pînă în vîrf, au trebuit să în­frunte ghețarul, un deșert rece și trist pe care însă nu l-au putut admira din cauza durerilor de cap tot mai puter­nice.

Își începuseră ascensiunea deja de două zile, dar în ultima noapte nu au mai putut dormi din cauza lipsei de aer și a durerilor de cap. Erau la cota 4700 de metri, numită și Kibo, dar mai aveau de urcat o mie de me­tri, așa că au plecat să cucerească vîrful Uhu­­ru în miezul nopții.

Au reușit să ajungă acolo doar cei doi prie­teni ai săi și unul din­tre ghizi. „Mai aveam aproape două su­te de metri pînă sus, însă am în­ceput să simt cum mă ia somnul. Da­că adormi la presi­u­nea aia, neacli­ma­tizat și la minus două­zeci de gra­de, nu te mai tre­zești, așa că eu m-am întors.” A luat de­ci­zia asta pentru că era cel mai solid dintre toți și nu ar fi avut cine să îl care pînă jos da­că ar fi leșinat. Și nu regretă. E conș­ti­ent că, dacă ar fi urcat, poate nu ar mai fi ajuns înapoi acasă.