Spinii chinezești nu înțeapă

Nu știu cum se butășesc cri­zan­temele, însă o aud pe doamna An­ge­la cum îi explică unei cliente, ară­tîn­du-i cu un ghiveci în mînă de unde tre­buie să taie tulpina. „Ăsta încă e pui, trebuie să se mai lemnifice co­dița”, iar apoi se rupe o parte și se plan­tează în pămînt. Nu sînt ele pre­tențioase, merg și în ghiveci și în gră­dină. „Au nevoie de multă lu­mi­nă? Vreau să pun cîteva într-un colț un­de am niște hibiscus”. „Nu, doam­nă, merg și la umbră, că doar nu-i ca-n beci” și, întorcîndu-se spre mine, doam­na Angela mă lămurește că hi­­biscusul este cunoscut și drept tran­dafirul chinezesc.

Plantează flori și le vinde de 40 de ani, de cînd era copil. Deși are di­p­lomă de biochimist și a lucrat un timp în laboratoare, mai mult îi pla­­ce să stea afară, la aer, decît într-o ca­meră îmbîcsită cu formol, de la ca­re și-a stricat și sănătatea. Acum are în grădină 1.000 de trandafiri de toa­te culorile, iar plantele din seră se gră­besc să dea boboci. Nu i-au în­flo­rit încă daliile și gladiolele, e prea de­v­re­me pentru ele, însă lalelele ro­șii și galbene deja s-au deschis. Le aș­­teap­tă și pe cele negre, re­gi­ne­le. Le iu­beș­te, dar recunoaște că „nu prea se mai vînd florile de grădină. Pe vre­mea lui Ceaușescu erau pa­tru-cin­ci florari în Iași care le plan­tau și le vindeau, mergea bine, acum mai mult se aduc din stră­i­nă­tate”. Mai vin, însă, cli­en­ții și o roa­gă să le aranjeze jardi­nie­rele, uneori o lasă pe ea să aleagă flo­rile, fie că se gîndește cum să po­tri­vească pan­se­luțele, fie că își imagi­nează cum ar ară­ta în ghiveci muș­ca­tele roșii. Pe cele din urmă le știam de nalbe. Doam­na Angela încuviin­țea­ză și, pi­păind frunzele, îmi zice că sînt otră­vitoare, „în comunism, fe­te­le le fo­loseau ca să facă avorturi, că me­di­cii nu aveau voie”. Uneori, plan­tează chiar ea florile în gră­di­ni­le oa­menilor, cum a făcut săp­tă­mî­na tre­cută, cînd a strămutat vreo două su­­te de primule și bănuței în cur­tea unei prietene.

Știe să facă și buchete de mi­rea­să, „ieri sau alaltăieri a venit o dom­nișoară și m-a rugat să îi fac unul din șapte trandafiri roșii. Ea voia să îi pun și cîteva fire de voalul miresei, dar cum n-am avut, i-am pus niște fre­zii albe, cîte două în jurul fiecărui tran­da­fir, că atît și-a permis. A ieșit foar­te frumușel”. Cînd nu are florile ce­rute, le cumpără și le aranjează de-acasă. O cunosc deja clienții, care o văd de opt ani la aceeași tarabă din Nicolina. Pe unii îi știe de cînd vin­dea la o tonetă în Podu Roș, dar cum chiria era prea scumpă, s-a mutat cu tot cu florile de primăvară sau va­ră, perene sau anuale. Nu se plicti­sește să explice cum se îngrijesc tran­dafirii și nici cum trebuie rărite zam­bilele. A învățat plan­te­le ca pe-o po­e­zie fără rime, fără cuvinte, doar din culori și parfumuri.