Cum să-ți vinzi copilul bătut

Vrem să ne remarcăm în afară, să fim vă­­­zuți, recunoscuți și apreciați. Și sîntem. Scri­i­torii și regizorii români sînt traduși, obțin pre­mii, au fani și legături intelectuale. Însă ei nu sînt ai noștri. Ei nu reprezintă Ro­mâ­nia, se reprezintă pe sine, cu eforturile și cu talen­tele lor. „Noi” nu facem decît să îi să­păm și pătăm, să le punem bețe în roate. Ne pu­nem în poziția părintelui autoritar care a­run­că cu injurii și își condamnă progenitura la o existență sub poalele mamei. Iar de se ridică, îi dăm în cap sau îl punem la colț. Dacă ceea ce a făcut s-a produs prin forțe pro­prii, nu e de apreciat. Copilul trebuie să asculte de „ma­mi” și de „tati”, să le interiori­zeze ju­de­că­țile pînă la diso­lu­ția individualității. Să se supună și să încuviințeze. Și să se bucure numai de ceea ce a fost obținut cu binecuvîntarea apar­ți­nă­to­ru­lui.

De la Emil Cioran, pînă la Herta Mü­ller, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Ga­­briel Liiceanu, Cristian Mungiu și pînă la Că­­­lin Peter Netzer sau Filip Florian am în­vă­țat că talentele românești din domeniile literaturii și cinematografiei și-au hrănit gloria și no­torietatea din frustrările istoriei pe care le-au îmbrăcat în povești, imagini sau scenarii care au electrizat sensibilitățile din stră­ină­ta­te. Însă ei au primit din partea juriilor din ța­ră note de patru, li s-a reclamat că probează incultura sau au fost numiți „inte­lectuali ai lui…”, demni de a primi o palmă și o invita­ție subtilă de a nu mai apărea în peisajul cultural românesc.

Sub conducerea lui Andrei Marga, Ins­ti­tutul Cultural Român rage. Strigă din toți rărunchii a prost gust și a absurd institu­țio­na­lizat. Se umflă într-un piept gol cu frustrările per­sonale ale unui manager care pa­re in­conș­tient de misiunea pe care ar trebui să o aibă această instituție a statului. Își bate joc de toa­te personajele și produsele care se bucură de prestigiu și de recunoaștere în afa­ra țării. Cei care au protestat la Salonul de Car­te de la Paris că nu și-au văzut autorii preferați sînt niște „bețivi”, niște golani. Go­lani sînt și Cărtărescu, Pleșu, Liiceanu, Flo­rian, Dju­va­ra, acești mofturoși care, de­și au fost invitați de onoare, au strîmbat a­ro­­gant din nas fiind­că nu îl au la inimă pe cel care a răs­tur­nat căruța de jigniri asupra lor. Nedemni de spirijin financiar sînt și cei de la TIFF, cu fes­tivalul lor internațional de film din Tran­sil­vania, care strîng de ani buni participarea unor producții de marcă.

Problema lor este că ne jignesc. Că se lea­pădă de noi. Că ne scuipă și ne împroașcă du­pă ce „s-au ajuns”. Nu vor să fie sub e­gi­da con­ducerilor temporare și plefturesc Ro­mâ­nia în care au trăit și care nu i-a sprijinit. Dar dacă n-am fi fost noi, nici ei nu ar fi avut această forță și inspirație. Dacă n-ar fi văzut monstruos și n-ar fi simțit enorm, nici scrierile și nici filmele lor nu ar fi existat. Numai că acest „noi” nu există. Sînt doar ei, unul cî­te unul, este publicul care nu-i citește sau vi­zio­nează decît după ce îi vor fi re­cu­nos­cut cei din afară și păzitorii porților culturii ro­mâ­ne care își bagă autogol cu mîn­drie cu fie­ca­re prilej în care ar putea să mar­che­ze în poarta culturii universale. Noi trebuie să în­vă­țăm că onoare se recunoaște și se plătește din fașă. Iar batjocura o răscumpără alții.

Laura PĂULEȚ