„Maitreyi” a spart ecourile iubirii interzise pe scena Teatrului Național

Printre ceaiuri bogate, neîndulcite și parfumuri împlîntate în gînd mai mult decît în orice alte simțuri, premiera piesei „Maitreyi” de lunea trecută, 18 martie a sădit în noi un dor. Din nostalgia textului fierbinte, frisonant al lui Mircea Eliade, Sala Mare a Tea­trului Național din Iași s-a umplut de-un public nestatornic, dornic ba de lacrimi, ba de surîsuri. De la 20.00, pentru ceva mai mult de două ore, Maia Morgenstern, Anca Sigartău, Aylin Cadîr , Doru Ana și Vlad Zamfirescu au înviat personajele unei fascinații indiene care n-a apus niciodată. Alertă, vie și seducătoare, dramatizarea lui Chris Simion a descîlcit răsuflarea dublă a unei pasiuni oprite, lăsînd-o pe Maitreyi Devi, pentru prima dată, să vorbească pe scenă.

A încăput, în fața noastră, o Indie întreagă. Casa unei familii brahmane, cu camere mici, pictate în auriu, sînge­riu, măsliniu și în puritate, culcușul pro­fanat de desfrîu al unor europeni curi­oși și-un tăcut univers oriental s-au îngră­mă­dit pe scenă, pe cîteva scînduri înne­grite. În sală nu se simt aburii uleiu­rilor aromate ce ard în bibliotecă, sub supra­vegherea zeiței Shiva, însă le poți adul­meca cu tot trupul, ca pe-o halucinație. Le poți înghiți odată cu vedenia scurtă peste care cad luminile: două Maitreyi, la distanță de 42 de ani, se întîlnesc, se privesc, dar nu se văd.

O Maia Morgenstern îmbrăcată într-un sari matlasat, în valuri portoca­lii și verzi, se așază pe jilț ca pentru o lungă meditație. Tandră în glas, fira­vă în mișcările brațelor și-ale chipului și-aproape emfatică în rostirea și rostui­rea vorbelor, această Maitreyi vine să-și răz­­bune sufletește povestea, la Chica­go, acolo unde e profesor Eliade. „E o parte nestinsă din mine”, spune ea, însă e partea care a trădat-o. Ne dăm seama că piesa se-ncumetă să pună față în față cele două romane ale îndrăgostirii bengaleze, „Dragostea nu moare”, de Maitreyi Devi și povestea ce poartă numele frumoasei indience, scrisă de Mircea Eliade. Și o face cinemato­gra­fic, în jocuri de lumini care traversează cînd chipul Maiei, cînd vreun decupaj din scenă.

Sufletul dăruit

Allen (Vlad Zamfirescu) este, într-adevăr, un intrus în lumea aceasta. El și Harold (Radu Micu) nu înțeleg ni­­mic din spaimele locurilor în care-au ajuns, nici măcar atunci cînd le pri­vesc direct în ochi, în familia lui Su­ren­dra­nath Dasgupta, un mentor brahman care-l salvează pe Allen și-l închide în mîinile sale ca pe-o ființă ne­năs­cu­tă. În rolul acestui părinte spiritual, Do­ru Ana joa­că, și el, ca într-un film. In­terpre­ta­rea actorilor, decorul concen­trat, cu mo­­tive indiene învolburîndu-se unul peste celălalt la tot pasul, aduc cu ritmul romanului lui Eliade, însă îi fură, deseori, acestuia senzualita­tea, răb­da­rea infinită.

În vreme ce Maia Morgenstern o stăpînește din cuvinte pe Maitrey cea venită după patru decade de dor pe sca­unul umbrit, copila de 16 ani din Ben­gal e de nestăvilit. Pentru ea tristețea e Europa fără terase de pe care oamenii să privească soarele, iar îndrăgos­tirea de Allen nu e ca o rupere de nori. Se întîmplă lent și trebuie să consume mai întîi dragostea înrîurită din adorație pe care i-o poartă poetului Rabin­dra­nath Tagore. Aylin Cadîr are, în joaca ei de-a Maitreyi, inocența, tresăltarea, naivitatea dulce, însă nu picură pe co­pila brahmană mult decît spaima unei iubiri interzise, candoarea unui păcat inconștient. Te-aștepți, oricînd, să cede­ze pornirilor pe care Allen, schimbat din costumul european într-o cămasă lungă, aurie și mocasini bej, i le flutură pe sub gene. Sari-ul lui Maitreyi se înfoaie în pliuri grele, curge în cascadă și se încrețește odată cu trăirile ei. „Îmi place să gîndesc, să scriu versuri și să visez. Aș vrea să fiu un bătrîn, ca Ta­gore.” Așa se definește ea în fața euro­peanului atunci cînd citesc în biblio­tecă ceasuri întregi, pînă cînd frica de zei pă­lește și își ating mîinile într-un păcat mult mai adînc decît un joc de degete.

Celălalt adevăr

>Dansurile actriței turcoaice sînt res­pi­rații scurte dar pline, concentrate, iar muzica e uneori izbitoare, jucă­ușă, alteori ne descătușează piepturile prin ritmurile ei lejere, de văzduh limpede. Actorii ne poartă prin tradiții curate atunci cînd reflectoarele cad pe ei, iar Maia nu le neagă și nici nu le întrerupe. Bătrîna Maitreyi frînge doar amintirile pe care cartea lui Eliade i le-a refuzat. „Nu e adevărat, nimic nu e adevărat!”, îi plînge glasul, îmbătrînindu-l pe cel al copilei cu cîteva nuanțe. Ea își amin­tește altfel îndrăgostirea, seducția, dăru­irea, își amintește că a spus „nu” mai des decît o spune romanul lui. Însă lu­mi­na ei se stinge, n-o lasă să schimbe nimic.

Am ajuns să ne temem și noi, de pe scaunele noastre rînduite în sală. Ni s-a interzis atît de mult dragostea încît ne e teamă și nouă să fim martori la ea. Atingerea mîinilor, sărutările smulse, fugărite printre statui și ritualuri sacre cu parfum de tămîine arsă, renunțarea și căderea în ghearele așternuturilor ne fac să-ncremenim. „În India nu se vorbește despre iubire”, atît știm. Și, deși sperăm să nu se întîmple așa, pe­deapsa vine fulgerător, odată cu rene­garea, odată cu strigătele. „Ce-aveți cu ea? Ce-aveți cu mine?! Ce-aveți cu noi?!” Allen nu înțelege că nu poți cere răspunsuri unor zei înfuriați.

Tăieturile muzicii, ale luminilor și-ale replicilor sînt bruște, iar teroa­rea finalului e atît de surescitată încît devi­ne o înlănțuire cinematografică fără ca­dre de legătură. Doar Maia, în sari-ul ei sidefat, încremenește din nou în timp această Indie scăpată de sub control, amintindu-ne că „în fiecare zi pierdem cîte ceva și dobîndim altele”. Noi am pierdut doar inocența poveștii scrise, însă n-o regretăm. Sub privirea în sfîrșit resemnată a lui Maitreyi, ne simțim, întrucîtva, și noi răzbunați fiindcă ea ne-a spus cealaltă jumătate de adevăr. Misterul însă nu s-a spart. Sîntem euro­peni, n-am înțeles, probabil, nimic.

Anca TOMA