„Maitreyi” a spart ecourile iubirii interzise pe scena Teatrului Național
De pe scena Iașului 27 martie 2013 Niciun comentariu la „Maitreyi” a spart ecourile iubirii interzise pe scena Teatrului Național 6Printre ceaiuri bogate, neîndulcite și parfumuri împlîntate în gînd mai mult decît în orice alte simțuri, premiera piesei „Maitreyi” de lunea trecută, 18 martie a sădit în noi un dor. Din nostalgia textului fierbinte, frisonant al lui Mircea Eliade, Sala Mare a Teatrului Național din Iași s-a umplut de-un public nestatornic, dornic ba de lacrimi, ba de surîsuri. De la 20.00, pentru ceva mai mult de două ore, Maia Morgenstern, Anca Sigartău, Aylin Cadîr , Doru Ana și Vlad Zamfirescu au înviat personajele unei fascinații indiene care n-a apus niciodată. Alertă, vie și seducătoare, dramatizarea lui Chris Simion a descîlcit răsuflarea dublă a unei pasiuni oprite, lăsînd-o pe Maitreyi Devi, pentru prima dată, să vorbească pe scenă.
A încăput, în fața noastră, o Indie întreagă. Casa unei familii brahmane, cu camere mici, pictate în auriu, sîngeriu, măsliniu și în puritate, culcușul profanat de desfrîu al unor europeni curioși și-un tăcut univers oriental s-au îngrămădit pe scenă, pe cîteva scînduri înnegrite. În sală nu se simt aburii uleiurilor aromate ce ard în bibliotecă, sub supravegherea zeiței Shiva, însă le poți adulmeca cu tot trupul, ca pe-o halucinație. Le poți înghiți odată cu vedenia scurtă peste care cad luminile: două Maitreyi, la distanță de 42 de ani, se întîlnesc, se privesc, dar nu se văd.
O Maia Morgenstern îmbrăcată într-un sari matlasat, în valuri portocalii și verzi, se așază pe jilț ca pentru o lungă meditație. Tandră în glas, firavă în mișcările brațelor și-ale chipului și-aproape emfatică în rostirea și rostuirea vorbelor, această Maitreyi vine să-și răzbune sufletește povestea, la Chicago, acolo unde e profesor Eliade. „E o parte nestinsă din mine”, spune ea, însă e partea care a trădat-o. Ne dăm seama că piesa se-ncumetă să pună față în față cele două romane ale îndrăgostirii bengaleze, „Dragostea nu moare”, de Maitreyi Devi și povestea ce poartă numele frumoasei indience, scrisă de Mircea Eliade. Și o face cinematografic, în jocuri de lumini care traversează cînd chipul Maiei, cînd vreun decupaj din scenă.
Sufletul dăruit
Allen (Vlad Zamfirescu) este, într-adevăr, un intrus în lumea aceasta. El și Harold (Radu Micu) nu înțeleg nimic din spaimele locurilor în care-au ajuns, nici măcar atunci cînd le privesc direct în ochi, în familia lui Surendranath Dasgupta, un mentor brahman care-l salvează pe Allen și-l închide în mîinile sale ca pe-o ființă nenăscută. În rolul acestui părinte spiritual, Doru Ana joacă, și el, ca într-un film. Interpretarea actorilor, decorul concentrat, cu motive indiene învolburîndu-se unul peste celălalt la tot pasul, aduc cu ritmul romanului lui Eliade, însă îi fură, deseori, acestuia senzualitatea, răbdarea infinită.
În vreme ce Maia Morgenstern o stăpînește din cuvinte pe Maitrey cea venită după patru decade de dor pe scaunul umbrit, copila de 16 ani din Bengal e de nestăvilit. Pentru ea tristețea e Europa fără terase de pe care oamenii să privească soarele, iar îndrăgostirea de Allen nu e ca o rupere de nori. Se întîmplă lent și trebuie să consume mai întîi dragostea înrîurită din adorație pe care i-o poartă poetului Rabindranath Tagore. Aylin Cadîr are, în joaca ei de-a Maitreyi, inocența, tresăltarea, naivitatea dulce, însă nu picură pe copila brahmană mult decît spaima unei iubiri interzise, candoarea unui păcat inconștient. Te-aștepți, oricînd, să cedeze pornirilor pe care Allen, schimbat din costumul european într-o cămasă lungă, aurie și mocasini bej, i le flutură pe sub gene. Sari-ul lui Maitreyi se înfoaie în pliuri grele, curge în cascadă și se încrețește odată cu trăirile ei. „Îmi place să gîndesc, să scriu versuri și să visez. Aș vrea să fiu un bătrîn, ca Tagore.” Așa se definește ea în fața europeanului atunci cînd citesc în bibliotecă ceasuri întregi, pînă cînd frica de zei pălește și își ating mîinile într-un păcat mult mai adînc decît un joc de degete.
Celălalt adevăr
>Dansurile actriței turcoaice sînt respirații scurte dar pline, concentrate, iar muzica e uneori izbitoare, jucăușă, alteori ne descătușează piepturile prin ritmurile ei lejere, de văzduh limpede. Actorii ne poartă prin tradiții curate atunci cînd reflectoarele cad pe ei, iar Maia nu le neagă și nici nu le întrerupe. Bătrîna Maitreyi frînge doar amintirile pe care cartea lui Eliade i le-a refuzat. „Nu e adevărat, nimic nu e adevărat!”, îi plînge glasul, îmbătrînindu-l pe cel al copilei cu cîteva nuanțe. Ea își amintește altfel îndrăgostirea, seducția, dăruirea, își amintește că a spus „nu” mai des decît o spune romanul lui. Însă lumina ei se stinge, n-o lasă să schimbe nimic.
Am ajuns să ne temem și noi, de pe scaunele noastre rînduite în sală. Ni s-a interzis atît de mult dragostea încît ne e teamă și nouă să fim martori la ea. Atingerea mîinilor, sărutările smulse, fugărite printre statui și ritualuri sacre cu parfum de tămîine arsă, renunțarea și căderea în ghearele așternuturilor ne fac să-ncremenim. „În India nu se vorbește despre iubire”, atît știm. Și, deși sperăm să nu se întîmple așa, pedeapsa vine fulgerător, odată cu renegarea, odată cu strigătele. „Ce-aveți cu ea? Ce-aveți cu mine?! Ce-aveți cu noi?!” Allen nu înțelege că nu poți cere răspunsuri unor zei înfuriați.
Tăieturile muzicii, ale luminilor și-ale replicilor sînt bruște, iar teroarea finalului e atît de surescitată încît devine o înlănțuire cinematografică fără cadre de legătură. Doar Maia, în sari-ul ei sidefat, încremenește din nou în timp această Indie scăpată de sub control, amintindu-ne că „în fiecare zi pierdem cîte ceva și dobîndim altele”. Noi am pierdut doar inocența poveștii scrise, însă n-o regretăm. Sub privirea în sfîrșit resemnată a lui Maitreyi, ne simțim, întrucîtva, și noi răzbunați fiindcă ea ne-a spus cealaltă jumătate de adevăr. Misterul însă nu s-a spart. Sîntem europeni, n-am înțeles, probabil, nimic.
Anca TOMA
Adaugă un comentariu