Casa

***

Foișorul nu mai există acum, dar era o cameră unde două persoane nu ar fi putut sta lejer, picior peste picior să spunem, la un ceai de plante, în ju­rul unei mese rotunde. Era în spatele ca­sei, lîngă garaj, și doar ea avea che­ia. Uneori uita descuiat și cînd intrai aco­lo te învăluia un aer ascuțit, de mo­bi­lă veche, dar era și un iz dulceag, pri­mitor, te credeai pe loc în căsuța se­cre­tă a piticilor, și nimeni n-avea să te gă­sească aici, printre cărți și mobilă ve­che. Dădeai drumul la un pick-up pră­fuit și muzica începea să cuprindă ae­rul și aerul să se îmbibe cu muzică, și cămăruța prăfuită, a cărei singură sur­să de lumină era un felinar în mi­ni­a­tu­ră, dintr-o instalație veche de pom, prin­dea viață.

Stăteai jos, lîngă un fo­toliu galben și acru – sigur ăsta era gus­tul lui, pentru cine nu a gustat nicioda­tă un fotoliu dintr-un foișor, fereas­tra mică dădea înspre spatele casei, dar nu ajungeai să vezi prin ferestruică – stă­teai pitit, să nu te găsească. Într-un sertar erau vederi din Veneția, A­te­na, pe una era desenat Domul din Pisa, și cineva scrisese de mînă, cu un sti­lou albastru, și tot transmitea „sănătate!” din toate aceste destinații, către casa as­­ta și oamenii care o locuiau.

***

Garajul era locul preferat de as­cuns la „v-ați ascunselea”, nu se știe de ce, pentru că toți știau asta și te cău­tau în primul rînd acolo. Dar aveai vre­me pînă veneau să înspiri mirosul de ben­zină amestecat cu cel al paginilor în­găl­benite de almanah istoric, ediție com­pletă. Atîtea reviste uitate în garaj, cu care nimeni nu mai are ce să mai fa­că, dacă or fi făcut vreodată ceva cu ele. Poa­te era doar un abonament lunar cu care te obișnuiești – îți vine acasă și-l pui pe raft. Cînd ai să mori, o să ți le ba­ge ei într-un sac și o să-l care cu ma­și­na la marginea orașului și o să-i dea foc. Asta dacă visezi la scenarii mai ro­mantice – poate că-l lasă pur și simplu în fața porții, să-l ridice mașina de gu­noi, și aia e.

Cît stăteai după cutiile de vop­sea, nu mai aveai mult de așteptat, că apă­reau și strigau și rîdeau că te-au gă­sit, (hei! poate așa ar trebui să facă oa­menii cînd se găsesc unii pe alții în via­ță, ca la v-ați ascunselea, să rîdă bu­curoși și să strige „te-am găsit!”), deci cît mai aveai de stat după cutii pînă ve­neau, te uitai la burta mașinii roșii par­cate acolo, în garaj. Și poate îți trecea prin cap să te bagi dedesubt, că nu te vor găsi acolo, dar era de la distanță o idee foarte proastă – păi ți se văd pi­cioa­rele imediat, și este de-a dreptul je­nant să înțeleagă toți cît de prost ești, că nu te duce capul nici să te ascunzi cum trebuie. Măcar dacă ești des­co­pe­rit, să ți se vadă tot corpul, nu doar așa, niște picioare, și restul corpului să fie undeva, suspendat, și să stai într-o tă­cere prezentă, ca și cum ai fi, dar nu ești acolo.

***

În beci era mereu frig, chiar și va­ra, cînd stăteai în tricou, și cînd cobo­rai treptele, în întuneric, parcă te cu­prin­dea apa unui lac, de la genunchi și apoi treptat, pînă la gît și apoi față. Erau morcovi în nisip, nu cred că am visat, era ceva portocaliu și lunguieț în nisipul rece al lacului despre care spu­neam, și acel ceva păreau a fi morcovi. Erau și damingene, furtunuri a­ma­re de tras vinul, și tot felul de mu­ră­turi, dar cred că morcovii ți-i amintești cel mai bine. Și aici era de ascuns, și du­pă cîțiva ani de zile, cînd noi nu ne mai ju­cam de-a „v-ați ascunselea”, ci­ne­va a co­borît în beci și a murit.

A coborît treptele, s-a afundat în mî­lul lacului, și dus a fost. Dar viața în casă a curs mai departe.

***

În ultima zi cînd casa le-a apar­ți­nut, înăuntru plutea ceva ca o ceață pes­te smîrcuri, și ea avea o culoare ne­firească de ten, iar ochii ei albaștri erau cenușii, și nici o lumină nu era a­prinsă în casă. Avea în ziua aceea un fel de a păși, nesigur, acesta e cuvîntul, un cuvînt care nu a caracterizat-o ni­cio­dată în viața ei, era ultimul cuvînt pe ca­re i l-ai fi alăturat, dar în ziua aceea era totuși, nesigură. Îi era frică! Da, era și asta în pașii și în privirea ei. De aceea era întunericul acesta în casă! Pen­tru că inima casei se pregătea să în­ceteze să bată, odată cu venirea serii, cînd ea a plecat de tot.

Roxana LUPU