Casa
Șah-mat 1 aprilie 2013 Niciun comentariu la Casa 0***
Foișorul nu mai există acum, dar era o cameră unde două persoane nu ar fi putut sta lejer, picior peste picior să spunem, la un ceai de plante, în jurul unei mese rotunde. Era în spatele casei, lîngă garaj, și doar ea avea cheia. Uneori uita descuiat și cînd intrai acolo te învăluia un aer ascuțit, de mobilă veche, dar era și un iz dulceag, primitor, te credeai pe loc în căsuța secretă a piticilor, și nimeni n-avea să te găsească aici, printre cărți și mobilă veche. Dădeai drumul la un pick-up prăfuit și muzica începea să cuprindă aerul și aerul să se îmbibe cu muzică, și cămăruța prăfuită, a cărei singură sursă de lumină era un felinar în miniatură, dintr-o instalație veche de pom, prindea viață.
Stăteai jos, lîngă un fotoliu galben și acru – sigur ăsta era gustul lui, pentru cine nu a gustat niciodată un fotoliu dintr-un foișor, fereastra mică dădea înspre spatele casei, dar nu ajungeai să vezi prin ferestruică – stăteai pitit, să nu te găsească. Într-un sertar erau vederi din Veneția, Atena, pe una era desenat Domul din Pisa, și cineva scrisese de mînă, cu un stilou albastru, și tot transmitea „sănătate!” din toate aceste destinații, către casa asta și oamenii care o locuiau.
***
Garajul era locul preferat de ascuns la „v-ați ascunselea”, nu se știe de ce, pentru că toți știau asta și te căutau în primul rînd acolo. Dar aveai vreme pînă veneau să înspiri mirosul de benzină amestecat cu cel al paginilor îngălbenite de almanah istoric, ediție completă. Atîtea reviste uitate în garaj, cu care nimeni nu mai are ce să mai facă, dacă or fi făcut vreodată ceva cu ele. Poate era doar un abonament lunar cu care te obișnuiești – îți vine acasă și-l pui pe raft. Cînd ai să mori, o să ți le bage ei într-un sac și o să-l care cu mașina la marginea orașului și o să-i dea foc. Asta dacă visezi la scenarii mai romantice – poate că-l lasă pur și simplu în fața porții, să-l ridice mașina de gunoi, și aia e.
Cît stăteai după cutiile de vopsea, nu mai aveai mult de așteptat, că apăreau și strigau și rîdeau că te-au găsit, (hei! poate așa ar trebui să facă oamenii cînd se găsesc unii pe alții în viață, ca la v-ați ascunselea, să rîdă bucuroși și să strige „te-am găsit!”), deci cît mai aveai de stat după cutii pînă veneau, te uitai la burta mașinii roșii parcate acolo, în garaj. Și poate îți trecea prin cap să te bagi dedesubt, că nu te vor găsi acolo, dar era de la distanță o idee foarte proastă – păi ți se văd picioarele imediat, și este de-a dreptul jenant să înțeleagă toți cît de prost ești, că nu te duce capul nici să te ascunzi cum trebuie. Măcar dacă ești descoperit, să ți se vadă tot corpul, nu doar așa, niște picioare, și restul corpului să fie undeva, suspendat, și să stai într-o tăcere prezentă, ca și cum ai fi, dar nu ești acolo.
***
În beci era mereu frig, chiar și vara, cînd stăteai în tricou, și cînd coborai treptele, în întuneric, parcă te cuprindea apa unui lac, de la genunchi și apoi treptat, pînă la gît și apoi față. Erau morcovi în nisip, nu cred că am visat, era ceva portocaliu și lunguieț în nisipul rece al lacului despre care spuneam, și acel ceva păreau a fi morcovi. Erau și damingene, furtunuri amare de tras vinul, și tot felul de murături, dar cred că morcovii ți-i amintești cel mai bine. Și aici era de ascuns, și după cîțiva ani de zile, cînd noi nu ne mai jucam de-a „v-ați ascunselea”, cineva a coborît în beci și a murit.
A coborît treptele, s-a afundat în mîlul lacului, și dus a fost. Dar viața în casă a curs mai departe.
***
În ultima zi cînd casa le-a aparținut, înăuntru plutea ceva ca o ceață peste smîrcuri, și ea avea o culoare nefirească de ten, iar ochii ei albaștri erau cenușii, și nici o lumină nu era aprinsă în casă. Avea în ziua aceea un fel de a păși, nesigur, acesta e cuvîntul, un cuvînt care nu a caracterizat-o niciodată în viața ei, era ultimul cuvînt pe care i l-ai fi alăturat, dar în ziua aceea era totuși, nesigură. Îi era frică! Da, era și asta în pașii și în privirea ei. De aceea era întunericul acesta în casă! Pentru că inima casei se pregătea să înceteze să bată, odată cu venirea serii, cînd ea a plecat de tot.
Roxana LUPU
Adaugă un comentariu