Cuibul opiniilor scăldate în cerneală
Pastila de după 10 iunie 2013 Niciun comentariu la Cuibul opiniilor scăldate în cerneală 41Qsadszxcuy. Primele caractere reprezintă de fiecare dată cea mai mare amenințare pentru mine atunci cînd am o pagină albă de Word în față. Cu ce să încep? Ia să dau un refresh la Facebook și să pun o melodie pe YouTube. Vorba aia, poate-mi vine inspirația. Văd că mi s-a făcut și un pic foame. Ia să dau fuga pînă la frigider și să înșfac niște șnițele. Unde rămăsesem? Ah, ia uite ce trăsnaie de articol am găsit. Hmm, piesa asta-mi amintește de „Postcard from Paraguay”. Ca să vezi, la televizor tocmai a început „România, te iubesc!”. Ediția asta n-am văzut-o…
***
Ora 3.45. În josul ecranului de la laptop licărește cu portocaliu o fereastră de Yahoo cu un mesaj de la Hopulele. „Birzi, cum stai cu dosarul? Acum cinci ore aveai două mii de semne. Ah, și sper că ai machetat deja pagina patru”. De obicei ăsta era semnalul că s-a terminat cu joaca. Mai arunc o privire naivă către ceas, în timp ce pagina de Word începe să devină mîzgîlită de pixeli. Dosarul ăsta parcă se scrie singur. „Oare de ce nu m-am apucat de mai devreme…”
Îmi amintesc că la fel m-am întrebat și după a doua săptămînă din anul al II-lea, de cînd am devenit un „opinist”. Din camera redacției (mai mică decît mă așteptam) nu-l cunoșteam decît pe Andrei Mihai. În acea vară fusesem împreună cu el și încă cîțiva colegi de la Asociația Studenților Jurnaliști pînă în București pentru două săptămîni de practică la TVR, unde s-a nimerit ca, exact în prima noapte, cînd nici bine n-am ajuns, să rămînem fără cazare și să dormim pe băncile din Parcul Izvor. Se făcea că nu toți studenții erau obișnuiți cu gîndacii din căminul care ne găzduia și am decis să ne încercăm norocul cu un anunț găsit pe Internet, undeva prin Giulești. Acolo am ajuns pe întuneric, obosiți, transpirați și speriați de toți vagabonzii pe care i-am trezit din cauza tancurilor cu fermoare. La un moment dat, unei colege i-a sărit o roată de la troller și, la cît de aprig îl trăgea, reușea să lase scîntei în urma sa. Însă n-am apucat bine să ne tragem sufletul, că am și făcut cale întoarsă. De data asta nu gîndacii ne-au fugărit, ci manelele și colegii de cameră care erau formați doar din muncitorii unui șantier din apropiere, a căror primă reacție a fost „Uau, aveți și fete printre voi”. Nici nu mai știu cum am reușit într-o clipă să ne apucăm cu toții bagajele în brațe și să sprintăm către ultimul autobuz din care ne-am dat jos la Parcul Izvor. Aici, în jurul a vreo douăzeci de geamantane, doar poeziile și glumele seci ale lui Andrei Mihai ne-au ținut trezi pînă dimineață, cînd bucureștenii confuzi mai aveau un pic și ne aruncau cîte-o monedă de milă.
Și azi Andrei are un banc pentru aproape orice situație, iar duminica, în redacție, undeva pe la miezul nopții, în momentul maxim de concentrare, pornește deodată: „Dashing through the snow…”. Noroc că nu știe toate versurile, iar după ce ne uităm cu toții la el, se oprește și mai deschide o dată glumeți.ro. Pe el nu o să se supere niciodată Mădălina, care e cea mai fericită cînd acesta urcă cu bagajul după el, căci de fiecare dată, printre șnițele și chifteluțe, se regăsesc și faimoasele „prăji”. Cînd acestea se termină, Mădălina complotează împreună cu Iulia asupra titlurilor pe 7 și îl chinuie pe Cătălin să le dea o părere în timp ce acesta stă singur în arhivă necăjit că încă nu a sosit ultimul text pe 13. Tot la titluri au rămas și Anca cu Cătălina, care ne-ar scalpa fir cu fir pe toți cei care am îndrăznit să le trimitem știri fără elemente de accentuare. Probabil că Laura le-ar spune că oricum nici unul pe care l-au dat deocamdată nu este bun, însă are căștile în urechi și, sub șoaptele lui Leonard Cohen, scrie editorialul.
De cealaltă parte a camerei, Ana mai învață o comandă în Quark, iar, lîngă ea, Iuliana se dă mare cu o nouă coafură căutînd bilete pentru ultimul concert al lui Kazi Ploae. E și Daniela într-un colț, însă tot nu a reușit să-i dea de cap machetei de pe 12. Dintr-o pereche de căști se aud și „colindele melodramatice” ale lui Paul, care printr-o privire amenințătoare către laptop îi comandă să-l logheze pe Facebook. Iar la final, cînd sîntem aproape siguri că am terminat, Lupu oprește muzica și se uită serios către noi și ne spune că „Avem o problemă!”. Nu mai este bere.
Mai țin minte că tot pe la început uram ședințele de miercuri. După cum spunea o fostă opinistă, la aceastea „de multe ori curgea mai mult sînge decît cerneală”, însă ăsta era doar Botezul. Nici un zece luat la examene nu s-a comparat cu primul text care mi-a fost lăudat. Iar ora de mers pe jos din Copou pînă acasă, chiar dacă era prin ploaie, devenise ca un marș spre victorie. Începeam să o cred și pe tînăra profesoară de engleză din gimnaziu, care, deși nu știam exact pe atunci ce înseamnă, mi-a spus că sînt un prodigy.
***
Opinia e precum un cuib uriaș în care, la început, poți urca sau coborî doar pe o scară. După vreo cîteva săptămîni, o mînă invizibilă te ia și te aruncă în aer, de unde trebuie să înveți să dai din aripi repede și bine. Nimănui nu-i iese de la început, iar căzăturile sînt memorabile. Doar o parte are curajul să urce iarăși pe scară și să încerce din nou, iar după ce reușești și rămîi sus, fie și pentru cîteva secunde, devine ca o depedență. Unii devin șoimi, lilieci, vrăbiuțe, bufnițe sau adevărați dragoni ce cutreieră cerul. Și, indiferent că o fac pentru viteză, pentru a-și scutura aripile cît mai sus sau pur și simplu pentru sentimentul de libertate, cînd obosesc, aceștia revin în locul în care sînt cu toții înrudiți. Nu prin sînge, ci prin cicatrici și vînătăi.
Adaugă un comentariu