Cuibul opiniilor scăldate în cerneală

Qsadszxcuy. Primele caractere re­pre­zintă de fiecare dată cea mai mare a­menințare pentru mine atunci cînd am o pagină albă de Word în față. Cu ce să în­cep? Ia să dau un refresh la Face­book și să pun o melodie pe YouTube. Vorba aia, poate-mi vine inspirația. Văd că mi s-a făcut și un pic foame. Ia să dau fuga pînă la frigider și să înșfac niș­te șnițele. Unde rămăsesem? Ah, ia uite ce trăsnaie de articol am găsit. Hmm, piesa asta-mi amintește de „Postcard from Paraguay”. Ca să vezi, la televizor tocmai a început „România, te iu­besc!”. Ediția asta n-am văzut-o…

***

Ora 3.45. În josul ecranului de la laptop licărește cu portocaliu o fereastră de Yahoo cu un mesaj de la Ho­pu­le­le. „Birzi, cum stai cu dosarul? A­cum cinci ore aveai două mii de sem­ne. Ah, și sper că ai machetat deja pagi­na patru”. De obicei ăsta era semnalul că s-a terminat cu joaca. Mai arunc o pri­vire naivă către ceas, în timp ce pagina de Word începe să devină mîzgîlită de pixeli. Dosarul ăsta parcă se scrie singur. „Oare de ce nu m-am apucat de mai devreme…”

Îmi amintesc că la fel m-am întrebat și după a doua săptămînă din anul al II-lea, de cînd am devenit un „opinist”. Din camera redacției (mai mică decît mă așteptam) nu-l cunoșteam decît pe Andrei Mihai. În acea vară fusesem împreună cu el și încă cîțiva colegi de la Asociația Studenților Jurnaliști pî­nă în București pentru două săptămîni de practică la TVR, unde s-a nimerit ca, exact în prima noapte, cînd nici bi­ne n-am ajuns, să rămînem fără cazare și să dormim pe băncile din Parcul Iz­vor. Se făcea că nu toți studenții erau obișnuiți cu gîndacii din căminul care ne găzduia și am decis să ne încercăm norocul cu un anunț găsit pe Internet, undeva prin Giulești. Acolo am ajuns pe întuneric, obosiți, transpirați și speriați de toți vagabonzii pe care i-am trezit din cauza tancurilor cu fermoare. La un moment dat, unei colege i-a sărit o roată de la troller și, la cît de aprig îl trăgea, reușea să lase scîntei în urma sa. Însă n-am apucat bine să ne tragem sufletul, că am și făcut cale întoarsă. De data asta nu gîndacii ne-au fugărit, ci manelele și colegii de cameră care e­rau formați doar din muncitorii unui șan­tier din apropiere, a căror primă reac­ție a fost „Uau, aveți și fete printre voi”. Nici nu mai știu cum am reușit într-o clipă să ne apucăm cu toții bagaje­le în brațe și să sprintăm către ultimul autobuz din care ne-am dat jos la Par­cul Izvor. Aici, în jurul a vreo două­zeci de geamantane, doar poeziile și glu­me­le seci ale lui Andrei Mihai ne-au ținut trezi pînă dimineață, cînd bu­cu­reș­tenii confuzi mai aveau un pic și ne a­runcau cîte-o monedă de milă.

Și azi Andrei are un banc pentru a­proape orice situație, iar duminica, în re­dacție, undeva pe la miezul nopții, în momentul maxim de concentrare, po­r­nește deodată: „Dashing through the snow…”. Noroc că nu știe toate versu­rile, iar după ce ne uităm cu toții la el, se oprește și mai deschide o dată glu­meți.ro. Pe el nu o să se supere niciodată Mădălina, care e cea mai fericită cînd acesta urcă cu bagajul după el, căci de fiecare dată, printre șnițele și chif­teluțe, se regăsesc și faimoasele „pră­ji”. Cînd acestea se termină, Mădălina complotează împreună cu Iulia asupra titlurilor pe 7 și îl chinuie pe Cătălin să le dea o părere în timp ce acesta stă singur în arhivă necăjit că încă nu a sosit ultimul text pe 13. Tot la titluri au rămas și Anca cu Cătălina, care ne-ar scalpa fir cu fir pe toți cei care am îndrăznit să le trimitem știri fără elemen­te de accentuare. Probabil că La­u­ra le-ar spune că oricum nici unul pe care l-au dat deocamdată nu este bun, în­să are căștile în urechi și, sub șoap­te­le lui Leonard Cohen, scrie editorialul.

De cealaltă parte a camerei, Ana mai învață o comandă în Quark, iar, lîn­gă ea, Iuliana se dă mare cu o nouă coafură căutînd bilete pentru ultimul concert al lui Kazi Ploae. E și Daniela într-un colț, însă tot nu a reușit să-i dea de cap machetei de pe 12. Dintr-o pe­re­che de căști se aud și „colindele me­lo­dramatice” ale lui Paul, care printr-o privire amenințătoare către laptop îi comandă să-l logheze pe Facebook. Iar la final, cînd sîntem aproape siguri că am terminat, Lupu oprește muzica și se uită serios către noi și ne spune că „A­vem o problemă!”. Nu mai este bere.

Mai țin minte că tot pe la început uram ședințele de miercuri. După cum spunea o fostă opinistă, la aceastea „de multe ori curgea mai mult sînge decît cerneală”, însă ăsta era doar Botezul. Nici un zece luat la examene nu s-a comparat cu primul text care mi-a fost lă­udat. Iar ora de mers pe jos din Co­pou pînă acasă, chiar dacă era prin ploa­ie, devenise ca un marș spre victorie. Începeam să o cred și pe tînăra profesoa­ră de engleză din gimnaziu, care, deși nu știam exact pe atunci ce în­seamnă, mi-a spus că sînt un prodigy.

***

Opinia e precum un cuib uriaș în care, la început, poți urca sau coborî doar pe o scară. După vreo cîteva săp­tă­mîni, o mînă invizibilă te ia și te a­run­că în aer, de unde trebuie să înveți să dai din aripi repede și bine. Nimănui nu-i iese de la început, iar căzăturile sînt memorabile. Doar o parte are cu­ra­jul să urce iarăși pe scară și să încerce din nou, iar după ce reușești și rămîi sus, fie și pentru cîteva secunde, de­vi­ne ca o depedență. Unii devin șoimi, li­li­eci, vrăbiuțe, bufnițe sau adevărați dra­goni ce cutreieră cerul. Și, indiferent că o fac pentru viteză, pentru a-și scutura aripile cît mai sus sau pur și simplu pentru sentimentul de libertate, cînd obo­sesc, aceștia revin în locul în care sînt cu toții înrudiți. Nu prin sînge, ci prin cicatrici și vînătăi.