Păcatele și binecuvîntările Generației Y

Copiii mileniului al treilea sînt aici.

Tinerii din ziua de astăzi sînt narcisiști, nestatornici, avizi de notorietate, dependenți de tehnologie ca de niște extensii ale ființei. Nu sînt niște rebeli, se simt bine stînd după fusta mamei, dacă e căldicel acolo și nu trebuie să muncească ei înșiși pentru a se întreține singuri. Această lene și amînare perpetuă de a-și lua viitorul în proiect este o alegere în favoarea cultivării plăcerilor rafinate. Reprezentanții Generației Y nu sînt niște ignoranți sau su­perficiali, după cum v-ați putea închipui sau ați putea să vă repeziți să-i catalogați. Sînt niște viitori adulți școliți, „bazați”, cu opinii puternice, formate pe baza  unor lecturi în profunzime, dar pasivi. Sînt sofisticați, pretențioși, cu gusturi deosebit de fine și la vinuri, și la smartphone-uri, și la țigări. Copiii Mileniului al treilea sau milenialii (eng. Millenials) sînt gata să cucerească lumea și să se afirme stînd pe Facebook.

Noi

Dacă sînteți născuți între anii 1980 și 2000 (sau sfîrșitul anilor ’70, mijlocul anilor ’90 după unii autori) faceți parte din Generația Y. Sînteți protagoniștii unei povești foarte speciale. Aproape că nu contează ce sînteți, români, chinezi, americani sau norvegieni, povestea se scrie similar pentru voi toți.

Copiii mari ai mileniului al treilea n-au fost nicicînd mai ase­mă­nători. Internetul, sub domi­nan­­ța căruia au venit pe lume, re­țe­lele sociale pe care au crescut na­vigînd și socializînd le-au unifor­mi­zat trăsăturile de caracter și de personalitate, mai mult decît ar fi fost posibil în cazul generațiilor pre­cedente, cu mijloacele disponibile la acea vreme.

Milenialii cheltuiesc în medie 2200$ pe an. Ai lor și ai părinților, mai ales pe facturi la telefon și haine.

Din ce în ce mai mulți cer­ce­tă­tori din domeniul științelor sociale au început să-i aducă pe acești ciu­dați pui de oameni în laboratoare. Studii de specialitate au început să izbucnească pentru a arăta ce se află în mintea și în sufletul unor tineri de care generațiilor an­te­rio­are le este frică. De ce le este frică? De faptul că ei nu au nevoie de cei mai mari, chiar dacă se înțeleg bine cu părinții lor. Deoarece nu au trebuit să treacă prin bătăliile Revoluției Industriale și Revoluției Informa­țio­nale pentru a-și construi calea în viață și a-și cîștiga dreptul la afir­ma­re. Ei nu mai trebuie să mun­ceas­că pe brînci ca bunicii și pă­rin­ții lor. Ei au din naștere „dreptul” de a-și trăi viața și cariera ca pe-o plăcere – trăiesc pentru bucuria de a trăi, nu ca să muncească.

Noi, din nou

Pentru tine, sinele tău contează mai presus de toate, ai crescut cu o impresie artificial de bună despre tine și, în consecință, ai așteptări foarte ridicate de la tine, de la ceilați și de la contextele de viață. De aceea, te afli în poziția de a suferi mari dezamăgiri, și în viață, și în carieră.

Jean Twenge, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din San Diego, autor al cărților Ge­ne­ration Me (trad. Generația Eu) și The Narcissism Epidemic (trad. Epi­demia de narcisism) apreciază că părinții care au fost sfătuiți să-și încurajeze excesiv copiii că sînt buni, frumoși, deștepți, spe­cia­li, în loc să le spună „te iubesc” sînt și ei printre cei responsabili de a fi creat niște narcisiști. Ei le-au mai zis și că nu au nici un mo­tiv pentru a e­șu­a în viață, fiindcă au de toate. Și cu toate acestea, majoritatea cunosc prematur gustul dezamăgirii. Ie­șind în lume, își dau seama că nu este așa de ușor să devină celebri, fai­moși și că este aproape im­po­sibil să te afirmi într-o lume fără granițe, în care toți sînt la fel de speciali, conectați, ambițioși, aro­ganți ca și ei înșiși. Confruntați cu realitatea, deodată nu se mai simt așa deosebiți. Potrivit lui Paul Har­vei de Universitatea din New Hamp­­shire, expert în problematica Ge­ne­rației Y, copiii mileniului al treilea „au așteptări nerealiste, o puter­ni­că reactanță în a accepta feedback-ul negativ și o imagine de sine gon­flată”. Pentru aceste persoane care apreciază că li se cuvine totul, ex­pectanțele neîmplinite devin o sur­să majoră de frustrare. Dacă nu pri­mesc respectul și recompensele pe care apreciau că le merită, pen­tru că nu erau în consonanță cu e­for­turile depuse și cu abilitățile lor de la un moment dat, renunță să mai lupte. De pe la 20 de ani, cei mai mulți se instalează în starea de disonanță și își trăiesc paradoxul de-a se iubi prea mult pe sine și de a percepe inadecvarea la lume și la societate, și devin fundamental nefericiți.

Da, tot despre noi e vorba

Nu-ți pasă de ceilalți. Îți dorești suc­cesul, dar nu ești dispus să sacrifici prea mult în această direcție. Ai vrea să arunci smart­pho­ne-ul și să îți în­chizi Facebook-ul, dar ți-e teamă că n-o să mai rămînă nimic din tine.

Milenialii sînt lipsiți de empatie și sînt mai puțini creativi, conform unor studii de specialitate. Stau toată ziua cu nasul în ecranele smart­phone-urilor, își verifică cel puțin o dată pe oră conturile de pe re­țelele sociale și trăiesc cu reala anxi­etate de a nu pierde ceva ce se întîmplă în mediul virtual. Fiindcă acolo pot fi cine doresc și își pot gonfla sinele oricît doresc, după cum spune și W. Keith Campbell, profesor de psihologie la Uni­ver­si­tatea din Georgia. Ideea e că, dacă pun pozele care trebuie pe Insta­gram, clip-urile adecvate pe You­Tube și postează cînd trebuie pe Facebook, vor obține prețuirea, no­to­rietatea și aprecierea după care tînjesc atît de mult. De aceea, strădaniile lor se îndreaptă în această direcție.

Generația Y este și generația paradoxurilor adînci și fundamentale.

Fiindcă vor să ducă o viață bună, dar sînt comozi, membrii Generației Y nu se dau în lături de la negocieri la locul de muncă. Întrucît au și o părere bună despre ei înșiși, sînt preocupați de actualizarea sinelui (treapta cea mai înaltă din piramida lui Maslow), nu acceptă orice loc de muncă sau salarii derizorii. Au inițiative și sînt dispuși să muncească din greu, dacă le place ceea ce fac. Cu toate acestea, nu sperați să debordeze de pasiune – milenialii sînt mai de­gra­bă rezervați și reci. Nici nu vă așteptați să caute să se mai ide­n­ti­fice cu instituția, ca părinții lor.

Generația Y este și generația paradoxurilor adînci și funda­men­tale. Nu se duc la biserică, deși cred în Dumnezeu. Sînt informați, dar inactivi din punct de vedere social – se revoltă pentru cauze so­ciale, dar nu vor face nimic în acest sens. De fapt, nu sînt dispuși (nu pot?) merge pînă la capătul unei cauze. Sînt responsabili din punct de vedere financiar, au propriile venituri, dar se scutesc de cheltuielile traiului de zi cu zi stînd cu părinții care, eventual, le plătesc și studiile superioare. Vor să trăiască experiențe noi, ieșite din comun și sînt mai puțin materialiști. Își iu­besc telefoanele mobile, dar urăsc să vorbească la ele.

Acești adulți aparent suferind de sindromul Peter Pan ar trebui să se bucure de succes, dar trăiesc deziluziile eșecurilor. Ar trebui să schimbe lumea, dar ei stau pe Facebook. Sînt aroganți, dar anxi­oși. Sînt plini de sine, deși nimic nu-i legitimează din punct de ve­dere social. Sînt individualiști, dar nu se descurcă singuri. Ar trebui să fie fericiți, dar nu sînt. Ce ar trebui să facă?

Realitatea milenialilor, în date concrete: