Bobo și Ada Milea au ascuns iarna în miezul toamnei

Muzica Adei Milea nu se difuzează la radio. Este genul pe care nu îl asculți nici în pat, nici în mașină și nici singur. E ideal ca un „Concert’n 4”, ținut de Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Anca Hanu și Cristi Rigman, să fie ascultat într-o sală de spectacole, unde hohotele de rîs răsună din fiecare colț. Asta pentru că dincolo de a fi pe scenă în calitate de cîntăreți, toți patru sînt de fapt actori. Și își intră atît de bine în rol încît vineri seara, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) nu ne-am dat seama că e timpul să mai plecăm și acasă.

Printre frunzele îngălbenite arun­cate neglijent pe scenă s-a ascuns o iarnă întreagă. Cu patru copii care se maimuțăresc după fiecare vers, cu cîntece de Crăciun în care ninge peste magazinele pline de cadouri. Ninge și-n cafea, porcii taie oa­menii de Ignat, iar Moș Crăciun trebuie să îndeplinească dorințe nemaia­u­zi­te. „Vreau o ciocolată cu cremă de papuci, vreau să mănînc un borcan cu lipici, vreau să stea părinții mei doar la serviciu”, spune Cristi, care se ridică cu mîinile în sus de pe ca­jon (instrument din Peru la care se cîntă cu palmele). Bobo com­ple­tea­ză cu un „lalalalala”, imitînd un co­pil de cîțiva ani răzgîiat.

Așa cum ei le prezintă, cîntece­le noi „sînt piese horror sau cîntece cu alcool după Ion Mureșan”, și nici unul dintre ei nu este surprins atunci cînd, din primul rînd, două doamne se ridică și pleacă. „Bine că ați plecat că urmează ceva des­cre­ierat”, spune serios Ada Mi­lea, pre­zentînd melodia ca fiind una de dragoste care le-ar fi plăcut doam­nelor cu siguranță. Cu un ins­tru­ment care seamănă cu o orgă, dar care sună ca o muzicuță, cei de pe scenă își țuguiază buzele cîntînd că „tuuu mă iubești doar iarnaa fiind­că sînt fierbiiinte”.

Instrumente de jucărie

Cu o pungă de hîrtie pe cap ca­re are două găuri făcute pentru ochi și pentru gură, Bobo se deghizează într-un om de zăpadă, cîntînd „oo, hulaho”. Povestea omului de zăpa­dă începe din frigiderul din bucătărie, unde patul, fotoliile și cărțile sînt de zăpadă, acesta cerînd chiar și un co­vor ca să poată sta mai bine, chiar dacă îi este frică să nu se topească de la prea multă căldură. Chicotim de fiecare dată cînd cei patru se com­pletează cu replica „oo, hulaho”, „ailalala hulalae”, dînd din mîini asemenea unor dansatori africani.

Cei patru pleacă țopăind de pe scenă aproape după fiecare me­lo­die, însă se întorc în cîteva secunde, du­pă ce publicul le cere încă o piesă. Pe un ritm popular ardelenesc, aceștia dau din picioare stînd pe scaune și cîntînd despre „o mîță ca un cîine, care latră dacă nu-i dau pîine”, în­cheind cu Do Re Mi Re Do. Cu o fi­gură serioasă și privind pe cei din primele rînduri fix în ochi, Ada ne povestește despre cum poți rezolva orice ceartă. „Poți să te cerți la in­fi­nit sau poți rezolva orice arătînd un cuțit”, pusă pe acorduri simple de chitară și acompaniată de ceilalți trei care confirmă că „le-a arătat un cuțit”. Refrenul îl învățăm repede, iar ritmul îl prindem și noi, încît fre­donăm aplaudînd balada cuțitu­lui. La sfîrșit aflăm că nu orice se re­zolvă, totuși, cu lama. „Dar m-am îndrăgostit, el era simpatic și mi-a zîmbit. Eu i-am arătat un cu­țit, iar el a fugit”, la auzul căreia sala iz­bucnește în rîsete.

Pentru că întreg concertul este ca o joacă, unde instrumentele sînt improvizate și cei patru se com­por­tă asemenea unor copii serioși, Ada Milea ne prezintă o melodie despre vecinul său. La început pe un ton com­plice, melodia este cîntată aproa­pe în șoaptă, ca nu cumva acesta să afle că a fost descoperit. „Vecinul meu nu doarme ziua, el urmărește co­piii, îi pîndește cînd ies de la școală, pre­cis se gîndește la prostii”, ajungînd la concluzia că e traficant de ju­că­rii. La refren, toți cei patru continuă să cîn­te dînd din cap ca pe o melodie rock.

Apoi se opresc brusc, fac schimb de locuri între ei, se uită pe pereți ca și cum nu le-ar fi locul acolo și se așa­ză din nou dînd din cap. Mu­zi­ca se oprește brusc, iar Cristi se ridică de pe instrumentul lui și-și trîn­teș­te pălăria de podea ca să poată da mai bine din cap. Amețim doar ui­tîn­du-ne la energia care parcă plu­teș­te în jurul lor, încercînd să danseze chiar și stînd pe loc, „tălpile fiind tocite pînă la genunchi” și dînd din mîini în toate părțile, cu tot cu ins­tru­men­tele la care cîntă. Ca într-un dans tri­bal, dincolo de mișcări, fiecare țipă și scoate cîte un sunet tot mai amu­zant, după ce muzica se oprește ră­mî­nînd la fel de serioși ca niște oameni maturi. De fapt, am des­co­pe­rit patru copii în ambalaj de adulți.