Bobo și Ada Milea au ascuns iarna în miezul toamnei
Șoc-șoc-groază! 28 octombrie 2013 Niciun comentariu la Bobo și Ada Milea au ascuns iarna în miezul toamnei 35Muzica Adei Milea nu se difuzează la radio. Este genul pe care nu îl asculți nici în pat, nici în mașină și nici singur. E ideal ca un „Concert’n 4”, ținut de Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Anca Hanu și Cristi Rigman, să fie ascultat într-o sală de spectacole, unde hohotele de rîs răsună din fiecare colț. Asta pentru că dincolo de a fi pe scenă în calitate de cîntăreți, toți patru sînt de fapt actori. Și își intră atît de bine în rol încît vineri seara, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) nu ne-am dat seama că e timpul să mai plecăm și acasă.
Printre frunzele îngălbenite aruncate neglijent pe scenă s-a ascuns o iarnă întreagă. Cu patru copii care se maimuțăresc după fiecare vers, cu cîntece de Crăciun în care ninge peste magazinele pline de cadouri. Ninge și-n cafea, porcii taie oamenii de Ignat, iar Moș Crăciun trebuie să îndeplinească dorințe nemaiauzite. „Vreau o ciocolată cu cremă de papuci, vreau să mănînc un borcan cu lipici, vreau să stea părinții mei doar la serviciu”, spune Cristi, care se ridică cu mîinile în sus de pe cajon (instrument din Peru la care se cîntă cu palmele). Bobo completează cu un „lalalalala”, imitînd un copil de cîțiva ani răzgîiat.
Așa cum ei le prezintă, cîntecele noi „sînt piese horror sau cîntece cu alcool după Ion Mureșan”, și nici unul dintre ei nu este surprins atunci cînd, din primul rînd, două doamne se ridică și pleacă. „Bine că ați plecat că urmează ceva descreierat”, spune serios Ada Milea, prezentînd melodia ca fiind una de dragoste care le-ar fi plăcut doamnelor cu siguranță. Cu un instrument care seamănă cu o orgă, dar care sună ca o muzicuță, cei de pe scenă își țuguiază buzele cîntînd că „tuuu mă iubești doar iarnaa fiindcă sînt fierbiiinte”.
Instrumente de jucărie
Cu o pungă de hîrtie pe cap care are două găuri făcute pentru ochi și pentru gură, Bobo se deghizează într-un om de zăpadă, cîntînd „oo, hulaho”. Povestea omului de zăpadă începe din frigiderul din bucătărie, unde patul, fotoliile și cărțile sînt de zăpadă, acesta cerînd chiar și un covor ca să poată sta mai bine, chiar dacă îi este frică să nu se topească de la prea multă căldură. Chicotim de fiecare dată cînd cei patru se completează cu replica „oo, hulaho”, „ailalala hulalae”, dînd din mîini asemenea unor dansatori africani.
Cei patru pleacă țopăind de pe scenă aproape după fiecare melodie, însă se întorc în cîteva secunde, după ce publicul le cere încă o piesă. Pe un ritm popular ardelenesc, aceștia dau din picioare stînd pe scaune și cîntînd despre „o mîță ca un cîine, care latră dacă nu-i dau pîine”, încheind cu Do Re Mi Re Do. Cu o figură serioasă și privind pe cei din primele rînduri fix în ochi, Ada ne povestește despre cum poți rezolva orice ceartă. „Poți să te cerți la infinit sau poți rezolva orice arătînd un cuțit”, pusă pe acorduri simple de chitară și acompaniată de ceilalți trei care confirmă că „le-a arătat un cuțit”. Refrenul îl învățăm repede, iar ritmul îl prindem și noi, încît fredonăm aplaudînd balada cuțitului. La sfîrșit aflăm că nu orice se rezolvă, totuși, cu lama. „Dar m-am îndrăgostit, el era simpatic și mi-a zîmbit. Eu i-am arătat un cuțit, iar el a fugit”, la auzul căreia sala izbucnește în rîsete.
Pentru că întreg concertul este ca o joacă, unde instrumentele sînt improvizate și cei patru se comportă asemenea unor copii serioși, Ada Milea ne prezintă o melodie despre vecinul său. La început pe un ton complice, melodia este cîntată aproape în șoaptă, ca nu cumva acesta să afle că a fost descoperit. „Vecinul meu nu doarme ziua, el urmărește copiii, îi pîndește cînd ies de la școală, precis se gîndește la prostii”, ajungînd la concluzia că e traficant de jucării. La refren, toți cei patru continuă să cînte dînd din cap ca pe o melodie rock.
Apoi se opresc brusc, fac schimb de locuri între ei, se uită pe pereți ca și cum nu le-ar fi locul acolo și se așază din nou dînd din cap. Muzica se oprește brusc, iar Cristi se ridică de pe instrumentul lui și-și trîntește pălăria de podea ca să poată da mai bine din cap. Amețim doar uitîndu-ne la energia care parcă plutește în jurul lor, încercînd să danseze chiar și stînd pe loc, „tălpile fiind tocite pînă la genunchi” și dînd din mîini în toate părțile, cu tot cu instrumentele la care cîntă. Ca într-un dans tribal, dincolo de mișcări, fiecare țipă și scoate cîte un sunet tot mai amuzant, după ce muzica se oprește rămînînd la fel de serioși ca niște oameni maturi. De fapt, am descoperit patru copii în ambalaj de adulți.
Adaugă un comentariu