Giselle în cuvinte scurte și pași lungi
De pe scena Iașului 25 noiembrie 2013 Niciun comentariu la Giselle în cuvinte scurte și pași lungi 23O poveste de dragoste într-un spectacol de balet în două acte a fost piesa pe care Opera Națională Română Iași ne-a oferit-o vineri seara în Sala Mare a Teatrului Național din Iași. Sub atenta dirijare a lui Adelin Cătinean, piesa „Giselle”, compusă de Adolphe Adam, a readus magia baletului în arta narațiunii fără cuvinte, întrebîndu-ne dacă minciuna și trădarea pot sau nu învinge iubirea ce pare să doboare și morminte bîntuite.
***
Cortina de un roșu mai stacojiu decît mărul din basmul Albă ca Zăpadă ne conduce privirea pe o scenă care și ea pare scoasă dintr-o carte cu povești, cu o pădure acoperită de copaci primăvăratici și o casă de lemn unde locuiește eroina, Giselle. Dar imaginea castelului pictat în fundal ne trezește în satul unde locuiește balerina noastră, căutată cu patos de către Hans, un îndrăgostit fără cusur, dar ale cărui greșeli îl vor afecta mai tîrziu.
Orchestra condusă de dirijorul Adelin Cătinean își joacă cu desăvîrșire propriul rol, cel de narator a cărui abilitate de a povesti prin note muzicale absolvă piesa de orice dialog. „Giselle” ne transmite doar prin mișcări de dans, crescendo-uri și descrescendo-uri ale orchestrei și jocuri teatrale sentimentele ce se redau în fiecare scenă. Momentul în care eroina îl întîlnește prima dată pe ducele Albert, deghizat sub o mască de om simplu, este cu atît mai jovială cînd vioara și violoncelul ne povestesc pe timpi semirapizi ce se-ntîmplă. Bărbatul de viță nobilă este menit să se căsătorească cu o altă femeie din aceeași categorie socială, însă frumusețea lui Giselle îi sucește mințile, iar cei doi încearcă să-și demonstreze iubirea în pași de dans. Scenele acestora curg rapid, cu o oarecare inocență copilărească în felul în care sînt puse în scenă, dar captează din prima atenția publicului, care pare să-l susțină pe duce atunci cînd fata rupe din petalele unei flori cînd își testează sentimentele. Subit, frica o cuprinde și se oprește din ciopîrțitul plantei, însă Albert o ridică de pe jos și termină proba. Cu nota „Iubire”, cei doi îl trec și dansează alături de alți săteni în cinstea acestei descoperiri.
Singurul care nu-l vede cu ochi buni pe băiat este Hans și cu o ură susținută de orchestra stridentă, el încearcă să descopere orice l-ar putea distruge pe rivalul său. După ce îi scotocește prin cabană, descoperă o sabie poleită cu aur și un corn de vînătoare. Cu aceste obiecte, Hans reușește să-l demaște pe ducele Albert, iar Giselle descoperă și despre viitoarea căsătorie a acestuia cu prințesa Bathilde. Infatuarea care pînă acum i-a adus doar fericire o duce pe frageda Giselle aproape de nebunie, chiar maniacală după cum ne anunță ritmul alert pe care pare să-l inspire orchestra. Totul este alert, fata fuge de la un personaj la altul, se uită adînc în ochii acestora și doar prin aceste priviri pare să le povestească amăgirea și tristețea pe care le resimte în adîncul inimii. Trădată, ea ridică sabia fostului iubit, însă nu arma este cea care o doboară, ci fragilitatea ei este cea care o lasă pe Giselle întinsă în brațele lui Albert.
Ambii bărbați se simt vinovați de pierderea vieții fetei, iar frigul din timpul nopții le umple și mai tare sufletele pierdute. Amîndoi încearcă să găsească mormîntul în care a fost îngropată eroina, însă fantoma ei nu uită atît de ușor. Acum, atît Hans cît și Albert sînt condamnați să-și înfrunte greșelile săvîrșite, bîntuiți de chipul lui Giselle, care și pe lumea cealaltă tot prin dans și mișcări lascive ne transimte ceea ce simte: trădare, amăgire, dar și o fericire ce străbate și granițele dintre lumea celor vii și a celor morți.
Adaugă un comentariu