Giselle în cuvinte scurte și pași lungi

O poveste de dragoste într-un spectacol de balet în două acte a fost piesa pe care Opera Națională Română Iași ne-a oferit-o vineri sea­ra în Sala Mare a Teatrului Na­țional din Iași. Sub atenta dirijare a lui Adelin Cătinean, piesa „Giselle”, compusă de Adolphe Adam, a rea­dus magia baletului în arta nara­țiu­nii fără cuvinte, întrebîndu-ne da­că minciuna și trădarea pot sau nu învinge iubirea ce pare să do­boa­re și morminte bîntuite.

***

Cortina de un roșu mai stacojiu decît mărul din basmul Albă ca Ză­padă ne conduce privirea pe o sce­nă care și ea pare scoasă dintr-o car­te cu povești, cu o pădure aco­pe­rită de copaci primăvăratici și o casă de lemn unde locuiește eroina, Giselle. Dar imaginea castelului pic­tat în fundal ne trezește în satul unde locuiește balerina noastră, că­utată cu patos de către Hans, un în­drăgostit fără cusur, dar ale cărui greșeli îl vor afecta mai tîrziu.

Orchestra condusă de dirijorul Adelin Cătinean își joacă cu de­să­vîr­șire propriul rol, cel de narator a cărui abilitate de a povesti prin no­te muzicale absolvă piesa de orice dialog. „Giselle” ne transmite doar prin mișcări de dans, crescendo-uri și descrescendo-uri ale orchestrei și jocuri teatrale sentimentele ce se re­dau în fiecare scenă. Momentul în care eroina îl întîlnește prima da­tă pe ducele Albert, deghizat sub o mască de om simplu, este cu atît mai jovială cînd vioara și violonce­lul ne povestesc pe timpi semi­ra­pizi ce se-ntîmplă. Bărbatul de viță nobilă este menit să se căsătorească cu o altă femeie din aceeași cate­go­rie socială, însă frumusețea lui Gi­selle îi sucește mințile, iar cei doi încearcă să-și demonstreze iubirea în pași de dans. Scenele acestora curg rapid, cu o oarecare inocență co­pilărească în felul în care sînt pu­se în scenă, dar captează din prima atenția publicului, care pare să-l susțină pe duce atunci cînd fata rupe din petalele unei flori cînd își testează sentimentele. Subit, frica o cuprinde și se oprește din cio­pîr­ți­tul plantei, însă Albert o ridică de pe jos și termină proba. Cu nota „Iu­bire”, cei doi îl trec și dansează alături de alți săteni în cinstea acestei descoperiri.

Singurul care nu-l vede cu ochi buni pe băiat este Hans și cu o ură susținută de orchestra stridentă, el încearcă să descopere orice l-ar pu­tea distruge pe rivalul său. După ce îi scotocește prin cabană, desco­pe­ră o sabie poleită cu aur și un corn de vînătoare. Cu aceste obiecte, Hans reușește să-l demaște pe ducele Al­bert, iar Giselle descoperă și despre viitoarea căsătorie a acestuia cu prin­țesa Bathilde. Infatuarea care pî­nă acum i-a adus doar fericire o duce pe frageda Giselle aproape de nebunie, chiar maniacală după cum ne anunță ritmul alert pe care pare să-l inspire orchestra. Totul este alert, fata fuge de la un personaj la altul, se uită adînc în ochii acestora și doar prin aceste priviri pare să le po­ves­tească amăgirea și tristețea pe care le resimte în adîncul inimii. Tră­da­tă, ea ridică sabia fostului iubit, însă nu arma este cea care o doboară, ci fragilitatea ei este cea care o lasă pe Giselle întinsă în brațele lui Albert.

Ambii bărbați se simt vinovați de pierderea vieții fetei, iar frigul din timpul nopții le umple și mai tare sufletele pierdute. Amîndoi în­cearcă să găsească mormîntul în care a fost îngropată eroina, însă fan­toma ei nu uită atît de ușor. Acum, atît Hans cît și Albert sînt condamnați să-și înfrunte greșelile săvîrșite, bîntuiți de chipul lui Gi­selle, care și pe lumea cealaltă tot prin dans și mișcări lascive ne tran­simte ceea ce simte: trădare, amă­gi­re, dar și o fericire ce străbate și granițele dintre lumea celor vii și a celor morți.